Sache sau viața ca învățătură de minte

 din ciclul „Iubirea la vârsta a treia”

din care a mai apărut volumul „Fontana di Trevi”

 De când erau împreună Sache abia scosese o vorbă. Tăcuse, ascultase. De băut nu băuse cine ştie ce. Acum îi venise rândul să povestească. Aşteptau să spună ceva. Ceva care să sune a scuză, „Știţi, măi fraţilor, nu prea mă pricep“, „Ce să vă zic… viaţa mea a fost aşa, că nu prea am ce povesti“… Stăteau. Se uitau la el. Nu-l cunoşteau. Numai Dorin îl ştia mai demult fără să poată spune că sunt prieteni.
Sache nu vorbea niciodată despre el.
– Sache, pe tine cine te-a învăţat să taci?
– Viaţa prietene, viaţa.
Din nou linişte. Sergiu nu avea pace:
– Nu vrei să ne povesteşti ceva?
– O poveste de iubire?
– Dacă se poate…
– Odată, pe când aveam optsprezece ani…
– Nu prima, ultima, aşa a fost înțelegerea.
– Tocmai. Murise o mătuşă. Mama avea spaimă de înmormântări. Am fost trimis să reprezint familia. Prima înmormântare.  Nu știam ce trebuie să fac dar mama a fost de părere că sunt băiat deștept și o să mă descurc. Cu moartea omul se învață repede, obișnuia tata să spună și mama nu  îi ieșea din vorba. Nu aveam rude şi în afară de mormântul unui bunic în provincie nu mai fusesem prin cimitire.

Oare înțelesese Sache ce așteptau de la el ? Sergiu simți neliniștea, încercă să dezmorțească atmosfera:

– E ceva comun între o îmormântare și prima întâlnire ? Florile.

– În cazul ăsta, lucrul comun e „prima oară.”

Sache se așeză în scaun, continuă povestea. Nu ar auzea șușotelile din jur ?

– Eram într-o capelă la Belu, între rude necunoscute și altele, pe care nu le văsusem de ani de zile. Dacă m-ar fi strâns pantofii, la fel m-aș fi simțit. Eram dator să fiu trist. Nu puteam. Mi-o închipuiam sub capacul sicriului pe mătuşa. Cu ochii închişi şi mâinile încrucişate pe piept. Murise de inimă, noaptea. Faţa nu trăda nici o suferinţă. Cei care o spălaseră şi o aranjaseră ştiau  reţeta. Fac să dispară durerea şi spaima oamenilor care trec dincolo. Păstrază chipul morții numai pentru ei. Un secret profesional. Cei din jur nu erau, nici ei, din cale afară de trişti. Numai  verişoara. Îşi ascunsese ochii umflaţi de plâns sub o voaletă de dantelă neagră. Mă puseseră lângă ea, semn că eram o rudă apropiată. După cât de rar ne vedeam, nu aveam acest simţământ. Purtam pentru prima oară un costum de stofă neagră, tăiat de nea Sandu, croitorul de pe strada noastră. Costumul îl comandaseră ai mei pentru alte festivități. Intrasem la facultate. Părinţii îşi închipuiau că de acum încolo viaţa, – măcar a mea că a lor, vai și amar – va fi o lungă sărbătoare în care lumea şi petrecerile or să stea la coadă să mă aibă oaspete.
Afară stăpânea soarele și căldura. Din locul în care ne aflam, puteam vedea, prin uşa deschisă, în lungul aleii, până la poarta cimitirului. Razele amiezii răzbăteau prin frunzişul des acoperind pavajul cu o dantelă de lumină tremurătoare. Aşteptam să se termine. Ne înăbușeam. Abia se mai putea respira, dar nu era nici pe departe aşa de rău ca arşiţa de afară. Nu aveam scăpare. Trebuia să merg în spatele sicriului, până la mormânt. Deocamdată, aşteptam preotul. Erau mai mulţi depuşi în capelă, fiecare cu jerbe, coroane de flori, rude, sicrie împodobite sau simple, după cum erau rudele, cu sau fără dare de mână. Un spectacol fără cuvinte în care moartea juca rolul principal. Mirosea foarte tare a tămâie. Altfel, descompunerea în arşiţa verii nu ne-ar mai fi lăsat să tragem aer în piept. Cel mai rău era că nu se întâmpla nimic. La optsprezece ani răbdarea se termină iute. Nemişcarea resemnată mă sâcâia. Gulerul scrobit îmi julea pielea. Nu puteam să-mi lărgesc nodul la cravată. Nu se cuvenea. Promisesem mamei să fiu demn. La 18 ani fiecare minut pierdut e un veac. Ceilalţi erau calmi! Resemnaţi? Vecinătatea morţii ? Obişnuinţa? Nu știam mare lucru despre viață. Ce să mai zic despre sfârșitul ei? Prin filme văzusem ceva. Acolo e altceva, altă lume, alți oameni, altă moarte.

Să fiu la Belu mă costase un film. Cinematograful era, pe atunci, ce e la bătrâni uitatul pe fereastră. Ecranul imens de pânză era locul în care vedeam ce se mai întâmplă “în lume”. Ne plăcea să credem că ce vedem e adevărat. Graniţele între basm şi viaţă sunt difuze. Cine ne putea lua în nume de rău optimismul? Nu știam că ceea ce pentru tine este încrederea în viitor, se vede, la cei din jur, drept naivitate, îngâmfare, orbire.

Mă uitam în lungul aleii. La capătul ei, la intrare, o siluetă. Niște plete blonde, frumos pieptănate, o fustă până la genunchi, închisă la culoare, în pliseuri, cum era moda. Părul reflecta lumina dintre crengi, auriul se desluşea tot mai clar, pe măsură ce silueta se apropia. Era prea departe să pot citi trăsăturile feţei. Înota printre raze. Se apropia, devenea tot mai frumoasă, se lipea de imaginea ideală, cea pe care, eram convins, nu o s-o întâlnesc vreodată. Aşteptam să cotească pe o alee laterală şi contopirea realității cu visul să se sfârșească înainte de a începe cu adevărat. Silueta se apropia. Cu fiecare pas, inima bătea mai tare. Dacă va trece pe lângă capelă, voi pleca fără nici o explicație. Voi urmări fiinţa care scosese toate speranțele din sertarele unde stăteau ascunse, la pândă, așteptând cel mai mic motiv să îmi umple iar inima și creierul. Nici măcar  nu știa că exist. Direcția pașilor rămase neschimbată. Încă două-trei minute și o femeie cam de treizeci de ani, cu faţa ireal de netedă și ochii cât toată lumina soarelui de afară, intră în biserică. Vine lângă verişoara mea, îi spune ceva la ureche şi se așează lângă mine. Părul îi mirosea a iasomie, pielea braţelor şi a gâtului desena o linie luminoasă în jurul gulerului uşor răsfrânt al bluzei de satin. Răsufla încet, abia simţit. Puteam prinde într-un colţ al privirii ridicarea și scăderea pieptului, rotund, împlinit. Asudam. Scrobeala gulerului îmi dădea senzația de rană vie  la fiecare respiraţie. A început slujba. Nu eram în stare să înţeleg clar ce se spune. În drum spre groapă am lăsat capul în pământ. Îmi repetam, în gând, că este un păcat, dar ochii, mai încăpățânați decât mine, rămâneau lipiţi de vârful pantofilor de antilopă din care se ridicau cele mai graţioase glezne pe care le văzusem vreodată. Am aruncat pumnul de ţărână peste sicriu, am atins, fără să vreau, braţul ei dezgolit. Atingerea epidermei îmi tăie carnea. Am înțeles, în aceeași clipă, că rana aceea  nu se va vindeca. Ceremonia se sfârşise. Tremuram tot. Femeia s-a apropiat să îşi ia rămas bun. M-a prins de mână:
– Te simţi bine, dragule?
– Da!
Nu am convins-o. M-a tras deoparte, şi-a scos una din mănuşi, a pus mâna pe frunte şi a exclamat îngrijorată:
– Dar tu ai febră! Chiar atât de mult ai ţinut la Lilica?
– Am ţinut, sigur că am ținut. E prima înmormântare.
Mi-a pus palma peste buze. Cât m-am putut urî atunci! Eram un puști depășit de evenimente.
Fiinţa ei mi-a furat suflarea, gândurile şi visele din următoarele săptămâni şi luni. Nu ştiam cum o cheamă! Eram rude ! O rudă pe care nu știam de unde să o culeg. Frumuseţea cerească întrebase de sănătatea mea ca şi cum ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Mâna moale, caldă, întârziase pe mâna mea. Mângâierea răsplătea toate chinurile îndurate în aceea zi. Degetul arătător îmi apăsase încheietura mâinii. Cu siguranţă, numai o iluzie.
Verişoara a venit lângă noi, a pupat-o pe frumoasa rudă, m-a luat apoi de mână și ne-am urcat în  maşină. Ea a mai rămas o clipă lângă o doamnă mai în vârstă, căreia îi explica ceva, arătând spre mine. Maşina a demarat şi imaginea cu părul blond ondulat de vântul uşor al după-amiezii s-a pierdut din oglinda retrovizoare. Am ştiut că mă îndrăgostisem. Era o hotărâre venită din adâncul sufletului şi trebuia să mă supun ei. Nu ştiam cine e, cum o chema, dacă era căsătorită sau nu, dacă avea copii sau nu. Iubeam.

Mulţi dau vina pe hormoni. Nu sunt atât de sigur. Iubirea e o autoincendiere. De câte ori m-am îndragostit au fost alte motive la mijloc. Nu are rost să le enumăr, mai ales că nu mi le amintesc pe toate. În aceea clipă am fost sigur că frumuseţea ei perfectă e cauza a tot și toate. Dragoste la prima vedere este o expresie nepotrivită aici. Pe măsură ce vremea trecea, am înțeles, că atunci în capelă, am întors privirea spre intrarea cimitirului ca să mă îndrăgostesc. Am priceput că eram deja numai iubire pentru ea, mai înainte să fi trecut de poartă. Există lungimi de undă cosmice, predestinări, potriviri. Numiți-le cum vreți ! Cei care trăiesc asemenea experienţe aşteaptă mulţi ani, uneori o viaţă întreagă, să întâlnească o anume ființă. Se gândesc la ea,  construiesc în imaginație, o desenează în minte, adaugă mereu amănunte, trăsături, o perfecționează. Cu cât trece mai mult timp, cu atât aceea făptură se întregeşte, capătă adâncime, detaliile se aprofundează. Devine o fiinţă cu suflet. Dacă se întâmplă s-o întâlneşti, nu e loc de îndoială. Dragostea la prima vedere este un lucru care necesită o pregătire îndelungă şi atentă.
Au trecut mulţi ani, prea mulţi din aceea clipă. De văzut, n-am mai apucat să o văd.
Cu toate astea m-a scos din multe necazuri. De câte ori se strângeau greutăţile, de câte ori simţeam că cei din jur nu mă înţeleg şi că nimic nu mai are rost, era alături de mine. Îmi închipuiam reîntâlnirea cu ea. Reuşisem să umplu această nouă întâmplare cu toate detaliile necesare. Era mult mai reală decât alte întâmplări concrete la care nu suntem atenți, nu ne implică, le tratăm cu indolență, indiferență, grăbiți să se termine mai iute, sau să ajungem acolo unde vrem să ajungem fără să ne pese de amănunte. Noaptea o visam. Mă trezeam pe jumătate fericit. Nu erau vise erotice. Erosul nu juca decât unul din rolurile povești dintre noi doi. De cele mai multe ori luam micul dejun sau mergeam la plimbare pe o alee pustie. Îi plăcea să asculte. Când vorbea, avea întotdeauna dreptate. Nu că le-ar fi ştiut ea mai bine decât alţii. Nu era încrezută, dimpotrivă ! Știa să pună întrebări care te făceau să găseşti singur răspunsul. Doi soţi care trăiesc de ani de zile împreună nu s-ar fi înțeles mai bine ca noi. Principala trăsătură a unei astfel de legături e pacea, liniştea dăruită de zâmbetul, strângerea de mână sau sărutul dat în fugă înainte de plecare. Asta eram noi. Rar, foarte rar visam că o mângâi, o strâng în braţe sau că facem dragoste. Nu am avut niciodată nevoie de asemenea vise. Viaţa a fost destul de bogată în întâmplări. Nu mai era nevoie să le imaginez. Asta nu înseamnă că nu ne-am certat niciodată. Uneori nu ne întâlneam o perioadă mai lungă de timp. Da, au existat şi alte legături. Simţeam că le face concurenţă şi atunci o alungam. Nu era elegant, dar nu avem ce să fac. Odată era cât p-aci să ne despărţim definitiv.

Întâlnirea cu Elisabeta s-a produs, ca toate lucrurile importante din viaţă, dintr-o neînţelegere. Mi-a povestit la o cafea că ar fi partizana iubirii libere, descătuşate de povara obligaţiilor morale şi sentimentale. Iubirea e una, sexul alta. Asta era deviza ei. Ce poţi să înţelegi din asta când nu ai împlinit douăzeci de ani, şi imperiul feminin este pentru tine un teritoriu care abia urmează să fie  cucerit. Sincer să spun, am crezut că o să ajung uşor în pat cu ea. Ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat, dar nu în sensul pe care mi-l închipuisem.

Dintre toţi colegii ei, care o admirau, pe care ea abia dacă îi băga în seamă, singurul pe care îl asculta, căruia îi punea întrebări şi mai ales de la care cerea ajutor, eram eu. În scurt timp devenisem de nedespărţit. După câteva săptămâni s-a mutat practic la mine. Nu ştiu ce şi-au închipuit părinţii, dar au acceptat-o, aşa cum era. Provenea dintr-o familie destrămată. Locuia cu mama într-un cartier nou, periferic, al Bucureştiului, iar casa mea era la zece minute de mers pe jos de facultate. S-ar putea ca asta să fi jucat un rol în hotărârea ei. Nu îmi vine să cred. Dormeam în acelaşi pat. Atât. Eram prea necopt pentru ea. Nu înţelegeam bine ce vrea să spună cu asta, dar efuziunile, declarațiile și chiar jurămintele nu îmi erau de nici un folos. Eram terenul pe care ea își exersa exprimarea refuzului pentru a putea spune Da acolo unde credea de cuvință. Și acel „de cuvință” nu mă cuprindea între literele lui. Tot încercând s-o conving de farmecele de bărbat şi de viitor mare artist am reuşit să mă îndrăgostesc și mai mult și mai adânc de ea. De la o iubire platonică cu o femeie frumoasă, perfectă, ascultătoare, tandră și plină de farmec, nimerisem într-alta, tot platonică, dar chinuitoare, aiuritoare, fără cap și fără coadă, sperând de dimineața până seara ceva care evident nu se putea întâmpla. Unii bărbați se pierd în aceste cazuri și nu se mai regăsesc niciodată. Devin alcoolici, consumă droguri, se masturbează până ajung să semene cu culoarea peretelui de care se sprijină să nu cadă de surmenare. Eu am ajuns afemeiat. Adică mă culcam cu cine se nimerea și cum spune povestea, la vârsta aia dacă nu se potrivește, până la urmă tot se nimerește. Orizontul meu sexual se lărgea, se tot lărgea dar cel sentimental părea într-o dezordine și o paragină din care nimic și nimeni nu îl mai putea scoate. Elisabeta a rămas până la capăt credincioasă devizei ei de viaţă. Eu am fost ani de zile pentru ea, Iubirea, iar ceilalţi Sexul.

De scos din necaz m-a scos tot ea, prima și singura mea iubire adevărată, cea căreia inima i-a rămăs fără să bată mai tare niciodată, credincios, atunci, așa cum avea să se întâmple și mai departe. Pe când eram cu inima zdrobită și cu studiul pentru examene rămas în urmă, de prea multă suferință fără leac, am făcut, o vizită verișoarei, să îi cer ceva pentru mama. Cu o jumătate de oră înainte plecase Dina!
– Cine e Dina?
– Ei n-o ştii… doctoriţa… ai fost şi tu la ea…
– Eu? Când?
– Erai mai mic ! Maică-mea, fie-i ţărâna uşoră, te-a luat de mână şi te-a dus la ea să-ţi scoată amigdalele că ţi se înroşea gâtul în fiecare lună. Ai tăi erau speriaţi rău de tot.

– Nu mai ţin minte…
– Ei nu… la înmormântarea Lilicăi ai vorbit cu ea…. am crezut că ai recunoscut-o.

Mi s-au înmuiat picioarele. Vorbisem cu o singură persoană.

– E cea mai frumoasă din familia noastră… mai ştie să se şi îmbrace… are gust, bani.

Dina ! Ce nume! O alintare? Nu puteam să-mi închipui de unde vine. Malvina, Carina, Tina, poate Dorina sau Daniela. Toate erau posibile, nici una sigură. După câteva săptămâni am avut telefonul şi adresa. De câteva luni locuia singură. Bărbatul fugise în străinătate, sau avusese un accident, ceva de genul ăsta. Nu avea copii.

Am sunat. Nu a răspuns. Dacă i-aș fi auzit vocea, m-aș fi făcut de toată băcănia. Dacă pentru Elisabeta eram necopt, cum i-aș fi părut ei? Cine eram și ce vroiam de la ea? Cine sunt știam, ce vroiam chiar mai bine decât cine sunt. Mai departe? Cum să evit ridicolul? O să fiu iar un puști depășit de evenimente. Era cu cincisprezece ani mai mare. Când ai douăzeci și un pic, sau fără un pic, asta sună  drept „o veșnicie” în limbaj codificat. Eram rude. Ei și ? Nu o căutasem niciodată. Ne văzusem de două ori în viață. Dacă nu era ea? Prostii. Avea vreun rost să o întâlnesc? Când mă gândeam că relația cu Elisabeta mă dusese pe o stradă înfundată unde toate becurile erau arse și ieșirile zidite, îmi venea inima la loc. Din cauza asta vroiam să o văd. Să îi cer ajutorul, sfatul. Era femeie cu experiență, știa ce e viața. De ce nu o întrebam pe mama? Și era era femeie cu experiență, știa ce e viața și chiar dacă căsnicia cu tata nu era de pus în vitrină, învățase destule să îmi poate spune ceva cu cap și coadă.

Sache tăcu. Nu mai avea ce să spună ? Nu mai vroia ? Se uitau la el, el se uita la ei.

– Și mai departe?

– Mai departe nimic. Mi-am scos la lumină tot felul de lucruri pe care credeam că nu le mai țin minte. Nu știu dacă a fost bine.

– Ești bolnav? Supărat pe viață? Nu e nici o nenorocire. Nu toți suportăm să ne uităm în oglindă după câte am făcut, am pățit, am îndurat…

– Nu e vorba de asta. Voi priviți totul ca pe o distracție. Stăm și povestim. Suntem care mai de care mai interesanți. Am ascultat poveștile voastre. Aveau cap și coadă… a mea nu prea are de nici unele.

– Pune-i-le tu. Nu ne supărăm. Nu suntem aici să ascultăm povești palpitante. Din astea avem parte, de dimineață până seara, la televizor.

– Atunci, de ce vreți să aflați povestea mea? Când mă ascult, îmi dau seama cât de nepregătit am intrat în viață, cum m-am lăsat purtat de colo colo de cine se nimerea să aibă chef să îmi facă semn. Știți… fiecare din noi are, dar nu toți ne dăm seama, un punct unde se poate pierde sau în care poate câștiga partida.

– Nu e vorba de nici un meci.

– Ba chiar de asta e vorba. Dacă nu se nimerește să fie aproape una de alta sau chiar identice, nu prea ai șanse.

– Cine ?

– Cele două clipe capitale din viața fiecăruia din noi. Aceea în care tu îți pierzi încrederea în oameni și cealaltă, când își pierd ei încrederea în tine. Dacă nu sunt aproape sau nu știi să le lipești, să le faci să curgă una în alta, ești pierdut. Viața te bagă sub roți. Nu te mai scoate nimeni de acolo.

– La tine cum a fost ?

– Cum se putea mai rău. Oamenii nu au crezut niciodată în mine. Eu în schimb nu am încetat nici azi să îmi fac iluzii în privința lor. Sunt ca o praștie cu guma întinsă la maximum. Nu știu dacă îmi pare rău. Se spune că oamenii au stele, unele aduc noroc. Steaua mea nu a făcut parte dintre ele.

– Te cred – zise Tudor, dând peste cap ultimii stropi de pe fundul paharului- În cazuri din astea, numai de iubit nu îți arde. Casa arde și baba…

– Uneori arde din cauza iubirii. Nu te mai uiți înapoi. Pleci să o cauți, să o prinzi din urmă, lași totul baltă…

Iar a trecut un înger. Sache oftă.

– Ce să o mai lungesc. Am avut o viață complicată. Singur mi-am făcut-o. Nu condamn nici vremurile, nici pe cei din jur. Am avut totul în mână și mi-a alunecat printre degete. Nu mă întrebați de ce. Oricum, de la o clipă încolo au început să îmi meargă toate pe dos. Sar, nu vă supărați, nu pot să explic tot, vreau să mă țin de iubirea asta pe care ați stârnit-o și vreau, chiar vă rog, să mă ascultați.. să nu o mai uit. Trebuie să povestesc până la capăt.

Trase aer în piept și continuă:

– Era cu o zi după ce se pronunţase sentinţa de divorţ. Da, am fost însurat, ce vă uitați așa la mine! Am avut o căsnicie frumoasă, fericită. Sărăcia a dat totul peste cap. Părinții nu acceptau ca celălalt să fie mai sărac și neajutorat, decât odrasla lor. Părinții ne-au despățit ! Eram prea tineri și proști să înțelegem de ce ne iubim, de ce ne despărțim.

La divorț omul ori e euforic ori la un pas de sinucidere. Eu am căutat, în agendă, adresa Dinei. Putea să-mi vindece sufletul, chiar dacă specialitatea ei, ca medic, era alta.
Aveam un număr greșit. Nu răspundea niciodată nimeni la el. M-am dus la adresa unde ar fi trebuit să locuiască. Stăteam în faţa uşii şi nu aveam habar ce să fac. O femeie frumoasă, liberă. Am sunat. N-a răspuns nimeni. Ce rost avea să-şi piardă vremea acasă?
La policlinică era ziua ei liberă, la spital am prins-o în operaţie.
Am mai fost odată, de două ori. Era un făcut. Sau poate așa era scris. Nu eram trecut în agenda destinului ei.

După un timp am simțit așa, ca o inspirație. M-am îmbrăcat, mi-am lăsat iubita de atunci să doarmă și am mers la ea. Am urcat până sus la apartament. Uşa era deschisă… am intrat fără să mă gândesc la urmări, dar casa era goală şi fără mobilă… se mutase de curând…

Poate că ar fi trebuit să înțeleg, să renunț. Adică să îmi fac din asta o regulă obligatorie. Când vine vorba de Dina, să nu întorc capul, să mă prefac că nu înțeleg.

Am plecat unde am văzut cu ochii. Așa cum cineva își ia lumea în cap și nu mai vrea să știe cum îl cheamă. Ai o singură dorință: să ți se șteargă urma. Te ascunzi de destin. Am încercat tot felul de slujbe, care mai de care mai pitoreşti şi neinteresante. Nu am murit de foame, dar nici nu am putut să mă uit vreodată în oglindă fără să nu mă prindă ruşinea.
Pe urmă am căzut bolnav. Destul de rău. Lucram într-o firmă de ordine şi pază. Mai jos nu aveam unde să cad, aşa că în privinţa postului eram linştit. Mă gândeam uneori la piesele cu bătrânii portari de teatru care se dovedeau până la urmă a fi prinţi ruşi în exil. Si Dina plecase dar habar nu aveam în ce țară, dacă plecase singură sau cu cineva. Dacă nu izbutisem să o găsesc în același oraș, când aveam locuințele practic în același cartier și ne învârteam într-un cerc mai mult sau mai puțin comun, ce pretenții aveam de la lumea largă? Pe mine la emigraţie m-a împins prostia. De mult timp bănuiesc asta, dar în afara toboganului care a fost viața din clipa în care am pus piciorul afară, nu am nici o dovadă.
Cum spuneam, căzusem bolnav. După vreo lună când mi-am revenit, postul vechi fusese ocupat. Se ivise altul la o firmă importantă. Singura condiție era carnetul de conducere. Aşa am ajuns în parcarea unui mare concern mediatic. Trebuia să mă aplec uşor, să mulţumesc când primeam  bacşiş. Mica atenţie financiară era principala sursă de venituri. Mă supuneam oamenilor şi vremurilor. Singur mi le alesesem.
Ceilalţi colegi nu mă priveau cu ochi buni. Se întâmpla des. O colegă de facultatea îmi spusese odată că oamenii mediocri au un fel de barometru interior care îi anunţă când în prejmă apare un om care nu face parte dintre ei. În lumea proleţilor e greu dacă nu poți vorbi aceiaşi limbă cu ei.
Mult mai uşor era cu cei care parcau. Oameni civilizaţi care simţeau sau vedeau mai mult decât îşi închipuiau cei din jur. Făceau parte din elită şi acceptau acest fapt fără prea mult zgomot. Era ceva de la sine înţeles. Cu cât mă înţelegeam mai bine cu ei cu atât erau colegii mai iritaţi. Eram prins între două lumi. Stăpâni si slugi. Între ele, o ierharie invizibilă, tenace. După o săptămână nu mai vorbea nimeni cu mine. Stăteam douăsprezece ore într-o cuşcă, apăsam pe buton lăsând să intre sau să iasă maşini. Am învăţat că timpul trece fără ca eu să întreprind neapărat ceva. Eram la ultima staţie. În cuşcă mirosea a igrasie, urină de câine necurăţată. Lucrurile aduse aici căpătau un soi de umezeală care nu mai pleca. În locul ăla nu intrase nimeni de ani de zile. Jumătate din viaţă. Fără pauză de masă, şi fără cele câteva secunde de care ai nevoie să mergi la toaletă. Douăsprezece ore cu degetul pregătit pe buton şi cu ochii pironiţi în oglinzile care supravegheau intrarea. Pentru cineva care mai credea într-o ierarhie a valorilor dată de gândirea marilor oameni, o carceră. Mai dură decât orice dictatură politică. Mă străduiam să văd partea plină a paharului. Banii. Mă suspectam de prostie acută.
Maşinile scumpe intrau, din ele coborau doamne îmbrăcate “business look”, haine cu tăiătura ultimei reviste de modă. Soseau de la reşedinţele lor din afara orasului, vile aşezate în deal, în mijlocul unei grădini pline cu arbori şi aer curat. Ierarhia vieţii e dată de bani.

Așa e când pune adevărul cărțile pe masă!

Încercam să ajung la sensul acestei fraze. Fără succes. Ce erau banii? Cu cât încercam să dau un răspuns care să mă convingă de importanţa lor, cu atât mă loveam de un zid. Nu înţelegeam pentru că nu îi aveam? Eram plin de datorii. Înainte eram prizonierul unui sistem politic a cărui putere se termina la graniţele ţării, acum eram supusul unui sistem bancar ale cărei graniţe erau de neatins. Mă uitam în oglinzile intrării. Eram fericit că nu mă vedeam în ele.

Atunci m-am întâlnit din nou cu ea! A coborât dintr-o maşină argintie, s-a apropiat de camera unde lucram şi m-a întrebat dacă poate să lase maşina acolo, pentru o jumătate de oră.
– Bineînţeles!

Am spus fără să mă gândesc. Important era s-o revăd. Totul se dăduse peste cap. Locul pe care îl urâsem din inimă cu câteva clipe în urmă, devenise extrem de important. Aici puteam s-o întâlnesc pe Ea! Sigur, nu era vorba de doctoriţa de nas-gât-urechi a cărei urmă o pierdusem în urmă cu mai bine de trei decenii.
Era aceeaşi iubire. Nu aveam nici o îndoială. Si tot atât de sigur eram că nu puteam să o iubesc decât pe ea. Simţeam, respiram aceeaşi emoţie, aceeaşi slăbiciune a încheieturilor la apropierea ei şi mai ales aceiaşi uşoară apăsare a inimii atunci când ea m-a privit în ochi.

Atunci a apărut un coleg. A intrat în lojă ignorându-mă, s-a dus la dulapul în care îşi păstra lucrurile, a scos de acolo nu ştiu ce cutie şi a ieşit, tot fără să mă salute. Când am putut să mă uit din nou pe fereastră maşina dispăruse. De furie mi-am pierdut răsuflarea. Primul impuls a fost să mă ridic și să fug spre locul în care se afla maşina: parcarea din curtea interioară. Nu aveam acces acolo. Acel loc cădea în răspunderea duşmanului cel mai aprig. El putea s-o vadă zilnic, eu nici nu băgasem de seamă când trecea pe lângă mine. Am ieşit pe gangul intrării, plimbindu-mă cu paşi mari încolo şi încoace. Nu-mi găseam liniştea. Curtea de la intrare continua cu drum asfaltat care urma peretele clădirii principale până în spate. Undeva acolo, în acel spaţiu, se găsea maşina ei. Cum să ajung acolo? Ardeam de nerăbdare. La plecare trebuia să treacă pe lângă mine. Ce mă făceam dacă nu era decât un oaspete? Cum am s-o mai găsesc, într-o lume în care oamenii cât de cât importanţi se ascund de ceilalţi ? Mi-am amintit că pe bordul maşinii avea o carte de parcare normală. Era angajata firmei. Era deajuns să rămân destul de mult timp aici, să o întâlnesc. Capul îmi vuia, era cât pe ce să calc puiul de pasăre care mai mult se târa decât mergea pe mijlocul gangului. Dumnezeu ştie cum ajunsese acolo. Ieşise din găoace de câteva zile. M-am uitat în sus să văd în care din pomi se afla cuibul. Nu am văzut nimic. Privirea mi-a trecut la pereţi. Nu am descoperit nimic nici acolo. M-am uitat la bietul pui. Ce să fac cu el? Chiar dacă aş fi desoperit cuibul, ce rost mai avea să-l pun la loc. Căzuse, supravieţuise ! Poate era în stare să zboare, sau măcar va fi în stare, în câteva zile. Îl aruncaseră ceilalţi să aibă mai mult loc, mai multă mâncare. L-am luat în mână, l-am aşezat în iarba de lângă zid şi m-am depărtat un pas să mă uit la el. Ţinea ochii închişi şi tremura. Afară era cald şi el stătea direct în lumina soarelui. O fi bonlnav? Păsările din oraş nu sunt chiar cele mai curate. Pot fi pline de microbi periculoşi. Am auzit frânele unei maşini, am apăsat reflex butonul de ridicare al barierei şi m-am întors să salut. Am văzut o mână întinsă peste geamul lăsat al portierei. Am salutat, dar mâna rămase întinsă. Am întins și eu mâna. Am simţit în podul palmei atingerea rece a monedei argintii cu auriu. Masina demară, becul barierei anunţa coborârea. Am recunoscut târziu, din spate, maşina ei. Metalul monedei mi se aprinse în mână ca un fier roşu. Cât de idiot puteam fi! Un reflex care mi-a stricat viaţa. Pe lângă mine trecu un bărbat cu o pipă aşezată lejer într-un colţ al gurii. Se opri o clipă să privească puiul de pasăre care se trezise la viaţă şi piuia de zor în spatele meu. L-am întrebat:
– Credeţi că are vreo şansă?
– Nu! E trist dar aşa e legea naturii.
Porni mai departe cu aceiaşi paşi măsuraţi, cu pipa în mâna dreaptă în timp ce cu stânga îşi potrivea pe cap o tichie care îi ținea loc de pălărie. Mi-am întors privirea către pasăre şi am văzut că răsuflă greu. Abia îşi mai trăgea sufletul. Intr-un fel sau altul, mi se părea că respir şi eu, odată cu ea, acele ultime guri de aer care încheie de obicei viaţa unui om înainte să fie pus într-o cutie de carton sau lemn și aruncat la gunoiul uitării.”

– Cam tristă poveste !

– Alta n-am ! E singura și nu are urmare.

S-au împăștiat toți cu gândul la ziua care începuse să se mijească pe sub acoperișurile mai scunde ale străzilor în pantă.

Sache o luă în sus, ca și cum locuința lui ar fi chiar în inima urbei. S-au uitat în urma lui, au ridicat din umeri. Fiecare s-a împrăștiat care cum avea treabă.

Când s-au întâlnit după o săptămână, Sache lipsea. Dorin s-a scotocit după telefon, a găsit unul care suna a deranjat sau linie suspendată. Virgil s-a uitat în net și a dat peste adresă. Nu era departe. Sache chiar locuia în centru, sau mai exact la marginea lui. Nu apucaseră să comande nimic de băut, așa că, fără se fi sfătuit, ca și cum ar fi știut toți ce este de făcut, s-au ridicat de la masă și au mers în cutea interioară prin care se intra la Sache. Bloc nou, apartamente de la primărie. Sache nu se lăuda, dar de descurcat, uite că se descurca. Au sunat la intrare, nu a răspuns nimeni.

– Face parte din povestea lui. Nu răspunde niciodată nimeni, nici la telefon, nici la ușă.

Ironia era bună dar zâmbetele strâmbe. A venit cineva din casă, s-au luat după el, ca pe vremea studenției când vroiau să surprindă un coleg care visa să își petreacă week-end-ul singur cu iubita. Ușa lui Sache nu avea nici un nume pe ea. Cutia poștală însă, arăta clar cine locuia acolo. Nu avea nici o reclamă. Cineva o golise de curând. Au sunat. Nu a răspuns nimeni, apoi cuiva, nu știau nici ei cine a avut ideea, a apăsat pe clanță. Ușa s-a deschis ca și cum locuința ar fi așteptat musafiri. Din antreu se vedea lumină în  sufragerie. Un fel de pâlpâire slabă, difuză. Semăna cu cea pe care o aruncă ecranul televizorului. Nu au găsit pe nimeni nici acolo, nici în dormitor. Ușa de vis-a-vis, s-a deschis.

– Căutați pe cineva ?

– Da, pe Sache.

– E la spital. Nu știați ?

– Nu. La care din ele ?

– La urgență.

– A avut un accident ?

– Nu știu, dar a venit cineva de acolo cu cheile să-i ia câteva lucruri. A lăsat ușa deschisă de atent ce a fost.

Au vrut să iasă. Sergiu a mai întârziat câteva secunde. Se uita în jur fără o țintă anume.

– Voi nu aveți impresia că se uită cineva la noi?

– Visezi.

– Are dreptate, am simțit și eu.

– Are Sache un spirit de rezervă. Are grijă de apartament câtă vreme e plecat.

– Tu vrei neapărat să te auzi vorbind.

Vecinul aștepta. Sergiu nu se hotăra. Se apropie de fereastră, se uită la perdele, le trase într-o parte. S-ar fi putut ascunde cineva în spatele lor ? Deschise un geam, supărat pe senzația  care nu vroia să se confirme cu nici un preț.

Dintre cărțile îndesate în bibliotecă se auzi ceva surd, ca o bufnitură, ca o scrumieră răstunată, sau un pahar de apă vărsat din grabă. Un foșnet de aripi scurt. O pasăre îi trecu pe lângă cap, atingându-l ușor în clipa în care zbura afară. Încercă să o urmărească cu privirea. Întunericul o înghițise înainte să apuce să-i ia urma.

– E pasărea lui. O are de un an. Singur a învățat-o să zboare, să vină înapoi după ce  termină de zburat. Ține foarte mult la ea.

Când au ajuns la spital era prea târziu. Îl coborâseră la morgă. Trebuia făcută autopsia. Nu știa nimeni de ce murise.

– E vreunul din voi rudă, susținător, reprezentant legal?

– Numai prieteni, Sache nu avea rude. Nu ne avea decât pe noi.

Sora se închină și le spuse așa în loc de la revedere.

– Ciudat om. Se citea în privire că nu mai vrea să trăiască.

– A suferit?

– Nu știu. S-a întâmplat ceva de neînțeles. A murit, azi, după prânz. A rămas cu rictusul care schimonosește obrazul celor care fac accident vascular. Durerea ultimă nu are timp să treacă și rămâne scrisă pe față până cei de la morgă i-o șterg. Când l-au ridicat din pat, acum o jumătate de oră, zâmbea!

– Cum așa?

– V-am spus că nu înțeleg. Cineva a făcut o glumă proastă. A vrut să mă sperie.

– Sigur zâmbea?

– M-am uitat de două ori. O glumă. Am destui tembeli pe schimb.

Nu au spus nimic. se gândeau la același lucru. Cu jumătate de oră în urmă, Sergiu deschisese o fereastră.

Cât a trăit, Sache a fost un încăpățânat, nu și-a lăsat niciodată iubirea să plece departe de el. I-a schimbat poate trupul, dar sufletul a rămas alături. Sache a fost paznicul ei, au împărțit, fără să știe, aceeaiși celulă, același ventricol în care inima i-a pus alături, să nu se piardă și să uite uite unul de altul.

S-au întors la localul în care parcă își lăsaseră viețile la garderobă, după toate poveștile pe care și le spuseseră unii altora. Nu au mai povestit nimic. Să-ți povestești viața este ca o operație pe viu. Sache și-a luat inima în dinți. S-a uitat înăuntru și a cusut locul tăieturii la loc.

Sunt povești care vindecă, altele care pun numai un diagnostic definitiv.

De dincolo de întuneric cineva îi luase bagajul în care se adunase viața, scosese hainele, le curățase frumos și le agățase la uscat, undeva într-o galaxie, departe, atât de departe, încât lumina să ajungă atât de târziu pe pământ cât să nu mai aibă parte de ghinionul care se ținuse scai de el cât fusese în viață. Ultima iubire era acolo, aștepta să fie povestită cândva, cuiva, dacă nu muritorilor, măcar acelora care vor afla în felul ăsta că prima și ultima bătaie de inimă pot fi același lucru fără ca acest lucru să fie un dar destinat exclusiv nemuriritorilor.

Citiți și Lumea noastră e mică, de același autor