Ce duce de râpă sănătatea, pe lângă stres, poluare, singurătate, nefericire, competiție neîntreruptă e și abundența.

Unul dintre inamicii naturali ai bunăstării fizice și lăuntrice e tocmai confortul. Când individul are sau trăiește cu iluzia că are totul la cheremul lui nu mai e în stare să bucure de mai nimic, survine blazarea, criza de motivație. Abundența e otravă. Chiar și performanțele pot produce asemenea efecte. Plăcerea de a stăpâni un instrument – penelul, corpul, cuvântul, vocea – e sărăcită atunci când activitatea aferentă atinge un prag al dexterității și obișnuinței.

S-au făcut cercetări care au dovedit că, în fața prea multor opțiuni, conștiința clachează în a delibera, nu mai poate face o alegere satisfăcătoare. Omul se simte pierdut în fața prea multor oferte, ezită sau alege și regretă, tânjește mereu după altceva.

Oricum e greu să ne bucurăm realmente de ceea ce avem și suntem, apropierea și apartenența și posesiunea estompează plăcerea și încântarea pe care le provoacă sentimentul dorinței care se împlinește.

Spunea o butadă că fericirea e întotdeauna în imprevizibil și că e de dorit să nu avem așteptări.  Circulă multe idei contra-naturii. E absolut imposibil să te fericească neprevăzutul. Surpriza are cu totul alt rol, oricât de spectaculoasă și bună ar fi… Domeniul fericirii e parcelat de așteptările împlinite și de un sentiment al valorii actualizate. Pe de altă parte, lucurile au valoare doar în măsura în care apucăm să tânjim după ele, e în firea umană. Distanța față de obiectul împlinirii țintite este ceea ce menține sufletul în transă. Dorința e mai importantă decât satisfacția, ea dă adâncime și intensitate trăirii. Motorul sufletului e dorința, spectrul fericirii e legat de dinamica așteptării. Fericirea e echilibru în tensiunea tânjirii, satisfacție sporadică și conștiință a faptului de a avea ce ți-ai dorit.

Un biolog de la Harvard, David Sinclair, a demonstrat că, de departe, cel mai bun antidot împotriva îmbătrânirii e foamea. Când organismul suferă puțin de foame se mobilizează să secrete chimicalele tinereții.

Dorința are un rol similar pe plan psihic. Ea este tot o foame.

Fericirea se leagă de mecanismele subtile ale dorinței și de fantasmele asociate ei, de aceea nu poate surveni aleator și nu poate țâșni din imprevizibil.

Secolul abundenței este totodată cel al marilor nevroze în Occident. Oamenii trăiau mari pasiuni în vreme de foamete și stări de lâncezează și cinism maladiv în vremuri de consum în exces.

Chiar și în materie de plăceri, mai mult sau mai puțin rafinate, criza satisfacției provine din intoxicație. Orice chestiune gustată în exces produce suprasaturație. Nimeni nu poate mânca zilnic caviar cu aceeași savoare și cu sentimentul că e o delicatesă. Excesul produce inevitabil astenie și blazare, nicidecum o mai mare mulțumire. E o chestiune pe care hedoniștii antici o cunoșteau preabine.

Foamea e un energizant și ea motivează organismul să se mobilizeze. Foamea în orice sens produce mutații benefice. Foamea de adevăr produce luciditate, foamea de pace produce înțelepciune, foamea de iubire produce generozitate.