Testamentul lui Mircea VulcănescuSă nu ne răzbunați! – lăsat posterității cuprinde întreaga sa concepție creștină.
Recuperarea memoriei rezistenței anticomuniste reprezintă unul din vectorii redefinirii identitare prin care trece societatea românească post-totalitară, în efortul de vindecare a rănilor trecutului și consolidare a unui stat cu adevărat democratic.
În efortul recuperator, alături reprezentările memoriei (literatura de detenție, interviuri cu foștii deținuți) și cercetarea istorică, un rol fundamental îl au „traducerile culturale”, respectiv creațiile cinematografice, literare sau artistice dedicate fenomenului concentraționar.
În această artă a memoriei se plasează și demersul Aidei Șușter-Boțan, care-și propune să recupereze, într-o manieră impresionist-realistă, portretele celor mai cunoscuți deținuți politici, figuri deopotrivă clericale – precum Daniil Sandu Tudor, Dumitru Stăniloae, Nicolae Steinhardt, Bartolomeu Anania, Gheorghe Calciu, sau Ilarion Felea sau laice – precum Petre Țuțea, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic sau Valeriu Gafencu.
Sâmbătă, 2 octombrie, la ora 16, a avut loc în foaierul Bibliotecii Județene ASTRA din Sibiu, sediul nou, vernisajul expoziției „Chipuri de mărturisitori în lumină.”
 Evenimentul a avut loc sub patronajul Î.P.S. Prof. Univ. Dr. Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului și este deschisă până în data de 16 octombrie a.c, de luni până vineri, între orele 8-20.
Din cei peste douăzeci de sfinți ai închisorilor comuniste din România, prezentați în expoziție, redăm câteva citate revelatoare:
Comuniunea oamenilor este o condiție fundamentală a mântuirii. Dumnezeu nu privește pe om în izolarea lui, ci privește propriu-zis neamurile și prin ele face părtaș pe om de har și mântuire. (…) Nicio teorie filozofică nu are forța să unifice gândurile și aspirațiile oamenilor cum le poate unifica o credință cu caracter religios. (Pr. Dumitru Stăniloaie – Creștinism și naționalism)
Pr. Dumitru Stăniloae

Pr. Dumitru Stăniloae

Când holda de seceri tăiată fu gata,
Bunicul și tata
Lăsară o chită de spice-n picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnu’ Hristos.
Când pâinea-n cuptor semăna cu arama
Bunica și mama
Scoțând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaște cinstite și lucii,
Că pâinea dând aburi cu dulce miros,
Părea că e fața lui Domnul Hristos.
Și iată potirul la gură Te aduce
Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce,
Hrănește-mă, carne de Sfânt Dumnezeu,
Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine,
Ești totul în toate și toate prin Tine
Tu, pâinea de-a pururi a neamului meu.
(Nichifor Crainic – Cântecul potirului)
Nichifor Crainic

Nichifor Crainic

O ură ancestrală năvălește prin comunism în lume. De aceea, oamenii din Pitești nu au fost uciși ci au fost transformați în monștri. (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos)
Ioan Ianolide înainte și după detenție

Ioan Ianolide înainte și după detenție

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.
Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.
Ne vom întoarce într-o zi …
Și cei de azi cu pașii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simți
Cum vom pătrunde încet în ei.
Ne vom întoarce ca un fum,
ușori, ținându-ne de mâini,
toți cei de ieri în cei de-acum,
cum trec fântânile-n fântâni.
(Radu Gyr – Ne vom întoarce într-o zi)
Radu Gyr

Radu Gyr

Credința cea adevărată e așijderea acestui instinct (înotul) de tăcută și lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare și amenințare, grație harului unei respirații tainice, grație unei inspirații de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund … Credința e un instinct de ritm și orientare care nu se poate deșuruba în cuvinte, oricât de măiestre. (Vasile Voiculescu)
Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu

Iată eu, un intelectual evreu, încarcerat pentru „solidarizare cu români legionari” și convertit la creștinism în condiții extraordinare (…) Pentru mine credința creștină este o necuvenită cinste. (Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)
Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt

Irațiunea a zămislit monștri ca Hitler, Stalin, Ceaușescu și toți acești monștri au fost produșii ateismului. Fără rațiune, pe ce temei construiești lumea? Pe forță oarbă și hazard. Pe aceste temeiuri, nimic nu durează și, în final, se va merge inevitabil spre haos. Pentru a zidi ceva durabil, este nevoie de un model. Modelul nostru este Hristos. (Pr. Constantin Galeriu – Cuvântul liber)

 

Pr. Constantin Galeriu

Pr. Constantin Galeriu

Mircea Eliade, despre Mircea Vulcănescu: „Când au venit incercarile, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezator; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase. În câteva zile, a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturiseasca cu aceeaşi senină fermitate credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amanuntul, aici sau altădată, viaţa pe care a trait-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii, ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de totala i-a fost victoria. Victorie impotriva calailor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! lar ultimul lui mesaj în temniţă, adresat fiecaruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunaţi!»…
(Chicago, nov. 1961)
Emil Cioran, despre Mircea Vulcănescu: „Cu cât ma gândesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau o putere şi o lumină ale căror definire nu-mi aparţine. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel.”
(Fragment din „Scrisoare către Viorica Maria Elena Vulcănescu”, Paris, 20 Ianuarie 1966)
Nichifor Crainic, despre Mircea Vulcanescu:
În general, oamenii de nivelul meu nu spun la adresa altor valori decât atât cât cred că îi obligă realitatea și o anumită minimă decență, dar despre Vulcănescu eu cred că este nu doar cel mai reușit exemplar pe care l-a dat neamul românesc între cele două războaie, ci acela care având talie europeană, după ce va descoperi în sine nevoia de a spune ce are de spus, va acoperi cu umbra lui tot ce a strălucit până acum în istoria culturii românești (a erudiției românești, de la Cantemir la Iorga). Peste capul întregii sale generații de luceferi, el va fi ca un soare”.
Ioan Ianolide, despre Mircea Vulcănescu: „Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.”
Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis.
A fost un om cu caracter de diamant.”
(Ioan Ianolide – “Întoarcerea la Hristos”)
Mircea Vulcănescu…  „Era rafinat si genial. Se pricepea în toate. Înţelegea toate. Parcă trăise mai multe vieţi. Dar, mai presus de toate, era bun. Numaidecât, prin darul de simpatie şi prin imaginaţia lui vie si calda, trăia în celălalt, om sau animal. Simţea aşteptarea, nevoia, suferinta, lipsa pe care o simtea fiinţa de care se apropia. Şi cea mai mare placere a lui era sa împlinească o lipsă, să raspundă unei aşteptari, să schimbe o suferinţă în bucurie.
(Din Jurnalul Margaritei Ioana Vulcănescu, cea de-a doua sotie a mărturisitorului martir Mircea Vulcănescu)
A plecat la Domnul direct din închisoarea de la Aiud, pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani.