Benzi desenate însoțite de aforisme inedite ale filosofului român Emil Cioran sunt reunite sub titlul „Nu putem trăi decât la Paris” într-o carte a cărei apariție – într-un Paris pe vreme de pandemie – este semnalată de către ambasadorul României în Franța, domnul Luca Niculescu. Desenele aparțin lui Patrice Reytier, iar citatele – descoperite în arhivele Centrului Național al Cărții – marelui filosof român.
Iată postarea domnului Luca Niculescu:
”Îl vedem pe Cioran plimbându-se printr-un Paris gol, un personaj delicat, fragil, gânditor si, evident, pesimist.
Merge din Jardin du Luxembourg la Tuileries și din Cartierul Latin în Père Lachaise. Pe fiecare pagină sunt câte trei desene, ilustrarea unui aforism.
<<În muzică și în poezie, tot ceea ce nu te sfâșie e inutil sau vulgar>>, spune Cioran în fata unei bănci goale.
Sau, plimbându-se printr-un parc: <<ne reîmpăcăm cu poezia de fiecare dată când nu ne putem gândi decât la noi înșine>>.
Ori, ceva mai încolo, în timp ce coboară o scară: <<nici un muritor nu ar putea sta în picioare dacă nu s-ar crede centrul Universului>>.
Pe unul dintre podurile Senei, uitându-se la fluviu, spune: <<Omul a ajuns, în cele din urmă, într-un stadiu în care merită să dispară>>. ”
”Desenele lui Patrice Reytier sunt grațioase și delicate, Cioran e îngândurat, aproape totdeauna singur printr-un Paris pustiu, de toamnă. Poartă deseori un impermeabil cu gulerul ridicat și se plimbă, merge, bate la pas orașul, e un fel de „ultim pieton” într-un Paris al anilor 60.
Cartea conține câteva zeci de aforisme și – foarte interesant! – cele mai multe sunt inedite. Au fost descoperite de autor în arhivele Centrului Național al Cărții. Nu îmi îngădui să traduc mai multe, mi-e teamă să nu le stric farmecul.
Iar pe coperta a patra, într-unul dintre puținele desene în care filozoful nu e singur, un dialog: „Nu putem trăi decât la Paris?”, îl întreabă interlocutorul, în față la Sacré-Cœur. „Da, răspunde Cioran, e locul ideal pentru a-ți rata viața”. Tout est dit”, notează Luca Niculescu în postarea sa de pe Facebook (sursa).
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.