Începem? Începeți? Chiar începem? Oare începeți?! Și nu-i deloc vorba despre vreun proiect imobiliar, vreo autostradă de mult timp desenată, ori vreo treabă de asta care se face cu o caznă de neimaginat. E doar…școală. Școala. Treaba aia despre care dexul spune așa: „organizare a procesului de instruire și de educare”, sau de-ți cade prea greu asta, poți pricepe ceva din asta: ” Izvor de cunoștințe, de învățături”. Câte capete, duble păreri, de nu mai multe. Câte minți luminate, atâtea scenarii. Fiecare după interese, coloratura fesului sau dezvelirea pieptului în față pistolului cu gloanțe oarbe.
Eu nu-s decât o dăscăliță și mă trag direct de pe linia despre care Goga zicea fain de tot:” Cu vremea ce înainta,/ Şi m-am trezit pe nesimţite/ Că-mi zice satul „Dumneata…” Vremea a înaintat cam multișor și ne-am trezit pe nesimțite că nu mai avem școală. Avem cum vrei tu să-i zici, s-o denumești, dar nu școală.
Ar fi de prisos să aduc aminte despre ce-ar fi vorba când rostești cuvântul școală și periculos, totodată, că m-aș trezi pusă la zid de către cei care văd evoluția poleită, numa’ bună de vindecat lacunele copilașilor noștri. Se subînțelege că nu mă pot alinia la startul acestui gând.
Nu de alta, dar am mai experimentat, pe a mea minte și cu al meu suflet, cam despre ce-i vorba când se face școală cu adevărat, când îți pasă de copii, când procesul este doar pentru copii, când nu te-nfunzi până-n gât în hârțogării care acoperă putreziciunile formei fără fond. Poate sunt eu melancolică, ori vreo adeptă neștiută a unui trecut pe care Eminescu îl numea: „de mărire”, dar oameni dragi, noi ne sufocăm lăstarele!
Le punem la rădăcină otravă, îi gazăm cu lucruri nefolositoare și acum începem, da începem școala cu ei pe post de miei! Sus cu ei, pe-altarul clădit din toate gunoaiele unei societăți căreia nu-i pasă cu adevărat, nu-i interesează nici de ce se îndeasă-n ei, nici că sub măștile colorate, copilăria nu poate respira!
Îi îndopăm cu: așa trebuie, așa se cere, ne aliniem după modelul european, facem cum se face, dar știți ce, tinerii noștri sunt cei pe care-i critici mâine, când școala îi termină, că-s niște nicicum în lume!
Da, luni începem școala. Eu încă am emoții după ani lungi petrecuți lângă și printre tineri. Abia aștept să-i revăd, să le simt zâmbetul și să le privesc chipurile după o vară lungă.
Mi-e dor de omuleții mei elevi. De după măști, îmi vor spune, tot pozitivi cum sunt, că sunt ok, că le-a fost dor și lor și se vor supune noilor reguli căci mieii, nu au drept la replică!
Luni, începem școala. Eu sunt dascăl. Și mă întorc să-mi prețuiesc elevii, să le împărtășesc, pe limba lor, că-n lumea asta mai este frumos, bun și bine. Mă rog doar să mai găsească puterea de a mă crede, căci eu, nu voi renunța niciodată să le arat că școala încă te face om!
Citiți și despre Camil Petrescu
