”Oricum, Vladimir ştia prea bine că fără Vera nu putea deveni un mare scriitor. A şi spus-o.”

Atunci când m-am așezat să scriu acest articol și am cercetat ce și cât s-a scris despre viața scriitorului, a soției acestuia, despre povestea și poezia întâlnirii lor și despre modul lui neobișnuit de a-și construi romanele, despre pasiunea lui pentru fluturi și… pentru femei, despre impactul „Lolitei” asupra cititorilor, criticilor, vâlva și scandalul care au însoțit-o, reacțiile lui Vladimir Nabokov (n. 23 aprilie 1899, Sankt Petersburg, Rusia – d. 2 iulie 1977, Montreux, Elveția) la atacurile din presă etc, m-am întrebat înfrântă: ce lucru inedit ar mai fi de spus despre Nabokov? Ce interpretări năstrușnice le-ar mai putea fi găsite declarațiilor, pasajelor din cărțile lui cele mai citite, momentelor din viață? Ce speculații s-ar mai putea face pe marginea relației dintre scriitor și soția lui, Vera, pe care a avut-o alături timp de 52 de ani?

„Nu am văzut niciodată o minte nebună mai lucidă şi mai echilibrată decât a mea.”

din arhiva personală

M-am oprit din orice căutare și am încercat să alung orice gând la subiect. Am privit pe fereastră petalele trandafirilor noștri urcători,  așternute pe piatra încă încinsă cu care e pavată curtea noastră, păstrându-și grația și noblețea cu care străluciseră un timp în preajma noastră. Ușoare erau de acum, gata să le ia următoarea aripă de vânt. Însă tulpinile trandafirului și ramurile răsfirate pe zidul de piatră susțineau frunze sănătoase, lucioase, și boboci și flori abia deschise care-și trăiau momentele de glorie în ușoarele adieri ale serii, aproape uitând de frumusețea pe care roșul petalelor căzute le-o dăduseră pe când picta corole. Părea o aluzie la ceea ce citisem ceva mai devreme despre perechea Vera-Vladimir…

„Cred că este vorba despre iubire; cu cât iubeşti mai mult o amintire, cu atât devine mai puternică şi mai stranie.”

Rămăsese prinsă în simțurile mele amprenta misterului întâlnirii celor doi tineri, vraja ademenirii lui prin forța versurilor scrise de el, spuse de ea din spatele unei măști din satin negru. Premeditată sau nu, întâmpinarea iubirii într-un mod atât de neobișnuit, a dat relației lor șansa originalității.

„Nu știu nimic. Ciudat

versul vibrează, și în el,

o săgeată …

Poate că tu, încă fără nume,

ai fost

cea adevărată, cea așteptată?”,

scria Vladimir în poezia ”Întâlnirea”. La 3 ani distanță de acest moment și la 1 an de la căsătoria lor din 1925, scriitorul avea deja confirmarea stabilității și durabilității poveștii lor și-i scria soției: „Dulcea mea, simt azi atât de intens că din ziua aceea în care ai venit la mine acoperită cu mască și am fost incredibil de fericit, au început anii de aur ai sufletului meu.”

Rar se întâmplă ca în cuplu potrivirea să se întâmple în toate – și-n intimidate, și-n pasiuni, și-n chemări. Viața împreună e o construcție cu multe încăperi pe care nu întotdeauna le locuim mână în mână, alături. Cel mai adesea, unele camere rămân închise pentru celălalt și sunt vizitate doar în singurătate. Vera și Vladimir au găsit înțelepciunea necesară întreținerii unei astfel de construcții pentru foarte mulți ani.

„Iubirea, două suflete în unul singur, într-un singur gând, o singură umbră. Iată de ce singurul număr fermecat e unu, pe care iubirea îl multiplică la infinit.”

Din biografiile lor se știe că Vera i-a devenit lui Vladimir redactor, asistent, administrator, agent, arhivar, șofer, cercetător, stenograf în patru limbi și chiar gardă de corp, purtând un pistol mic în geantă pentru a-și proteja soțul de la asasinat după ce acesta a devenit cel mai faimos și mai atacat autor American în viață. A rămas în umbra lui, dedicată total unui proiect comun – acela de a-l face pe Vladimir celebru, și a fost mereu discretă în ceea ce privește relația lor.

SWITZERLAND. Montreux. 1966. Vladimir NABOKOV, US writer, and his wife Vera. Magnum Photos

Aurora Liiceanu scrie în recenta ei carte „Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov”: „oamenii consideră că longevitatea relaţiei este un indicator important al iubirii. În cazul lui Nabokov, cred că iubirea a fost determinată de compatibilitatea dintre ei. Mai simplu spus, se potriveau foarte bine şi această potrivire excludea orice idee de separare, de despărţire. Ei îşi ajungeau unul altuia în ceva esenţial şi anume pasiunea scrisului. Acest lucru a dictat şi stilul lor de viaţă, crearea acelei enclave în care ei se simţeau bine şi care nu era deloc permeabilă social. În ce priveşte relaţia lor bărbat-femeie, nu există aproape nimic ştiut, pentru că relaţia lor din această perspectivă era de o discreţie desăvârşită. Compatibilitatea lor se baza pe complementaritate.

El era o persoană cu o imaginaţie excesiv de bogată, care traversa cu uşurinţă graniţa între imaginar şi real – să nu uităm că el a spus că exilul este o realitate ireală – , imaginarul devenind real. Vera nu avea această înclinaţie, dar a avut abilitatea de a o vedea, astfel încât vulnerabilitatea acestei înclinaţii a lui Vladimir se potrivea, prin contrast, cu robusteţea, pragmatismul şi realismul – realul real – al Verei.   Această diferenţă a fost ceea ce îi unea, pentru că fiecare avea nevoie de ceea ce nu avea: Vladimir, realismul, Vera, imaginarul. Acest lucru cred că a fost pactul intim devenit iubire între cei doi. Şi, astfel văzute lucrurile, cred că infidelităţile lui, ocheadele aruncate de el femeilor frumoase erau tolerate de Vera care nu vedea în acestea o ameninţare. Sau Vera ştia foarte bine cum să conducă barca stabilităţii. Oricum, Vladimir ştia prea bine că fără Vera nu putea deveni un mare scriitor. A şi spus-o.”

1966. Vera and Vladimir NABOKOV. Magnum Photos

Am salvat, am închis computerul și m-am apropiat din nou de fereastră. Între timp se întunecase. Adierile călduțe ale vântului aduceau arome de levănțică iar stelele țintuiau cerul în înalturi cu ștrasuri fine.

Poate că undeva în lume o fată cu fața acoperită care învățase toate versurile iubitului ei, se pregătea să-i iasă în întâmpinare și să-i vorbească. Poate că el o va ghici pereche dincolo de vălurile ei și se va naște încă o poveste de viață frumoasă. Și, dacă vor avea noroc și înțelepciune…

Soneria telefonului mă opri din fuga gândurilor la alte povești de dragoste și mă resetase pentru a mea. „Fetiță, sunt pe drum, am încheiat cu toate, vin acasă. Vrei să iau ceva?” Nu, nu mai era nevoie de nimic, doar de prezența lui. I-am spus-o. „Fetiță” – un fel de „dulcea mea”, mi-am zis și-am început să scotocesc prin rucsac. Aveam acolo, într-unul dintre buzunarele portmoneului, un bilețel de dragoste foarte vechi, de la el, pe care îl despătuream uneori ca să-mi aduc aminte mai bine…

….

S-A ÎNTÂMPLAT ÎN 6 DECEMBRIE … 🥀
„Imaginația noastră zboară – noi suntem umbra ei pe pământ.” (Vladimir Nabokov)
Romancierul ruso-american Vladimir Nabokov (1899-1977) și-a terminat romanul Lolita în 6 decembrie 1953, la cinci ani după ce l-a început. Romanul se remarcă prin subiectul său controversat: protagonistul și naratorul, un profesor de literatură francez de vârstă mijlocie, sub pseudonimul Humbert Humbert, este obsedat de o fată americană de 12 ani, Dolores Haze, pe care o molestează sexual după ce devine tatăl ei vitreg. „Lolita” este porecla lui privată pentru Dolores. Romanul a fost scris inițial în engleză și publicat pentru prima dată la Paris în 1955 la editura Olympia Press. Mai târziu, a fost tradus în rusă de către Nabokov însuși și publicat în New York City în 1967 de Phaedra Publishers.
Lolita a atins rapid statutul de roman clasic. A fost adaptat într-un film de Stanley Kubrick în 1962, iar un alt film de Adrian Lyne în 1997. De asemenea, a fost adaptat de mai multe ori pentru scenă și a făcut obiectul a două opere, două balete și un aclamat, dar comercial nereușit muzical pe Broadway. Critical de specialitate o consideră cea mai mare lucrare a secolului al XX-lea și a fost inclusă în mai multe liste cu cele mai bune cărți, cum ar fi Time’s List of the 100 Best Novels, Le Monde’s 100 Books of the Century, Bokklubben World Library, Modern Library’s 100 Best Romane și The Big Read.

 

De aceeași autoare citiți și: https://bel-esprit.ro/fluture-albastru/