Octavio Paz (31 martie 1914 – 19 aprilie 1998), poet, eseist și diplomat mexican, îmbogățește literatura Americii Latine cu o creație de o profunzime clasică și cu o viziune asupra existenței umane care atinge cele mai sensibile fibre.

În 1990 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru a onora scrierile pasionate de orizonturi largi, caracterizate de inteligență senzuală și integritate umanistă.”, iar în 1981 a primit celebrul Premiu Cervantes, cel mai important premiu literar al țărilor vorbitoare de limbă spaniolă. Cartea care îi aduce notorietatea, unică în peisajul literar al vremii moderne, e un punct de reper în orice discuție asupra destinului uman subsumat Iubirii, prin urmare orice demers inițiatic în acest domeniu ar trebui să recurgă la această lectură, hrănită nu numai din experiența culturală a autorului, dar și dintr-o perspectivă proprie asupra valorilor fundamentale ale vieții, puse sub semnul ”dublei flăcări”, principiul primordial din care s-a ivit lumea și ne-am ivit la rândul nostru din ea, ca imagini individuale ale unui arhetip inalienabil: ”Focul originar şi primordial, sexualitatea, înalţă flacăra roşie a erotismului, iar aceasta, la rândul ei, susţine şi înalţă altă flacără, albastră şi tremurătoare – cea a dragostei. Erotism şi dragoste – dubla flacără a vieţii.”

După ce a ascultat divina și întemeietoarea muzică a sferelor, Octavio Paz (al cărui nume semnifică ”pace”) a descompus-o în lumină, spectral, și ne-a atras atenția că suntem consubstanțiali universului prin puterea de a vedea dincolo de lucruri, în miezul lor fierbinte, matricea din care au izvorât.

Dincolo de iubire

Toate ne ameninţă:

timpul care împarte pe viu,

precum macetele vipera,

pe cel care-am fost de cel ce voi fi,

conştiinţa şi transparenţa străbătută,

ochii, orbiţi de lumină,

numele noastre ce se înalţă între tu şi eu,

aidoma unor pustiuri neînvinse de vreo trompetă.

Nici visul cu imaginile răzbite,

nici delirul cu spuma-i profetică,

nici iubirea cu dinţi şi cu unghii,

nici ele nu ne ajung.

Dincolo de noi, la frontierele lui a fi şi a se afla,

ne cheamă o viaţă mai blândă.

Afară, noaptea respiră, cucereşte tării

doldora de frunzişuri, de oglinzi ce reflectă

fructe, gheare şi ochi,

de corpuri, făcându-şi drum spre alte corpuri.

Culcă-te aici, pe litoralul spumos,

nu cădea în melancolie:

tu de asemenea aparţii astei nopţi.

Răspândiţi-vă, zori, respiraţi,

pulsează, o, stea fragmentară,

cupă a zilei ce naşte,

pâine care înclini balanţa spre auroră,

pauză de sânge între prezent

şi alte noţiuni neconcepute.

tumblr.com

Scrisoare către două necunoscute (din volumul Arenas movedizas -„Nisipuri mişcătoare”, 1960)

Nu-ţi ştiu încă numele. Te simt a mea, pînă într-atât încât a te numi în vreun fel ar fi de parcă m-aş despărţi de tine, de parc-aş recunoaşte că eşti diferită de substanţa din care sunt plămădite silabele ce-mi alcătuiesc numele. În schimb, i-l cunosc prea bine pe al ei, şi în ce măsură numele acesta se interpune între noi, ca un zid imperceptibil şi elastic ce nu poate fi trecut nicicând.

Toate astea trebuie să ţi se pară confuze. Prefer să-ţi explic cum te-am cunoscut, cum mi-am dat seama de prezenţa ta şi de ce cred că tu şi ea sunteţi şi nu sunteţi una şi aceeaşi.

Nu-mi aduc aminte de prima oară. Te-ai născut odată cu mine sau acea întâlnire, cea dintâi, este atât de îndepărtată că a avut timp să prindă formă înlăuntrul meu şi să mi se topească în fiinţă? Risipită în mine însumi, nimic nu-mi îngăduia să te disting de restul făpturii mele, să-mi amintesc de tine, să te recunosc. Dar zidul tăcerii, care în anume zile îmi blochează gândirea, valul fără nume – valul de neant ce-mi urcă din stomac pînă la frunte şi se instalează acolo cu un nesaţ nicicând domolit şi o hotărâre implacabilă, nevăzuta prăpastie ce mi se deschide uneori în faţă, imensa gură maternă a absenţei – vaginul care se cască şi mă înghite şi mă scuipă şi mă aruncă afară: la timp, încă o dată la timp! -, răul şi senzaţia de vomă ce mă fac să mă prăbuşesc ori de cîte ori mă privesc din înaltul foişorului ochilor mei… totul, în sfârşit, ce-mi arată că nu sunt decât o absenţă ce se năruie, îmi revela – cum să spun oare? – prezenţa ta. Sălăşluiai în mine precum nisipul acela fin ce se prelinge într-un mecanism gingaş şi care, dacă nu-i zădărniceşte mersul, i-l tulbură până ajunge să-i distrugă întregul angrenaj.

A doua oară: într-o zi mi te-ai desprins de trup, când am întâlnit o femeie înaltă şi bălaie, înveşmântată în alb, care te aştepta zâmbitoare pe cheiul micuţ. Mi-aduc aminte de lemnul negru şi lucios şi de apa cenuşie zbenguindu-i-se la picioare. În jur, puzderie de catarge, pânze, bărci şi pescăruşi scoţând ţipete. Pe urmele paşilor tăi m-am apropiat de necunoscută, care m-a prins de mână fără o vorbă. Am străbătut împreună ţărmul solitar pînă am ajuns la stînci. Marea dormita. Acolo am prins să cânt şi să dansez; acolo am rostit blesteme într-o limbă pe care am uitat-o. Iubita mea râdea la început; apoi a izbucnit în plâns. În cele din urmă a fugit. Natura nu se arătă nesimţitoare la chemarea mea; pe când marea mă ameninţa cu pumnul, soarele coborî drept spre mine. Când astrul îşi puse ghearele pe creştetu-mi zbârlit, am început să mă încing. Apoi se restabili ordinea. Soarele se întoarse la locul lui, iar lumea rămase infinit mai singură. Iubita îmi căuta cenuşa pe stânci, acolo unde păsările sălbatice îşi ascund ouăle.

Din ziua aceea am început s-o urmăresc. (Pricep acum că, de fapt, te căutam pe tine.) După ani şi ani, într-altă ţară, îndreptându-mă în grabă spre un asfinţit ce mistuia înaltele ziduri roşii ale unui templu, am văzut-o iar. Am oprit-o, însă ea nu-şi mai amintea de mine. Printr-o stratagemă care acum nu mai contează, am izbutit să mă prefac în umbra ei. De atunci n-o mai părăsesc. Preţ de ani şi luni de zile, preţ de câteva minute îngrozitoare, am luptat ca să trezesc în ea amintirea primei noastre întâlniri. În zadar i-am tot explicat cum te-ai desprins din mine spre a sălăşlui înlăuntrul ei, plimbarea noastră pe ţărmul mării şi fatala-mi imprudenţă. Sunt pentru ea uitarea aceea care tu ai fost pentru mine.

Mi-am irosit viaţa străduindu-mă să te uit şi să-mi amintesc de tine, să-ţi fug din cale şi să te urmăresc. Nu sunt mai puţin singur ca atunci când, copil fiind, te-am descoperit în băltoaca din grădina unde plouase de curând, mai puţin singur decât atunci când, la vârsta adolescenţei, te-am contemplat printre doi nori sfâşiaţi, într-o seară ce trăgea să moară. Însă nu mă mai prăbuşesc în propriu-mi neant, ci în alt trup, în nişte ochi ce se măresc şi se micşorează, devorându-mă şi ignorându-mă, o crăpătură neagră fremătândă, mărgean viu şi nesăţios ca o rană proaspătă. Trup în care-mi pierd trupul, trup infinit. Şi dacă vreodată prăbuşirea-mi va lua sfârşit, acolo, de partea cealaltă a abisului, poate o să revin iar la viaţă. La viaţa adevărată, cea care nu înseamnă nici noapte, nici zi, nici timp şi nici vreme nepotrivită, nici linişte şi nici mişcare, la viaţa înfiorată de viaţă, la strălucirea pură. Dar poate că toate astea nu-s decât un străvechi chip de a invoca moartea. Moartea născută odată cu mine şi care m-a părăsit spre a-şi face lăcaş într-alt trup.

Citiți și Acolo unde cred că ești, de aceeași autoare.