Portretele sale văd lumea prin ochi de copil. Expresivitatea artistică se concentreză în pupila mărită de uimire și inocență. Prin ochii lor vedem sufletul unui artist care iubea să fie tată, iubea copiii, din universul lor își lua lumina, culorile, emoția.
Ochii de copil, rotunzi și adânci de curățenie și nedeslușită tristețe, sunt pecetea lui. A lui Tonitza.
Nicolae Tonitza a avut multe străluciri și limpezimi, a fost pictor, grafician, profesor, critic de artă, cronicar de teatru și jurnalist, un spirit critic și un visător care știa ce vrea.
Am căutat ”un interviu” cu el – așa cunoști crâmpeie dintr-un om – și am găsit fragmente de scrisori care și-ar merita expunerea într-o istorisire de detaliu; am descoperit, în schimb, un interviu cu strănepoata artistului -Andra Tonitza, semnat Elena Gabriela Zamora.
Redau doar două întrebări despre copii și educație, însoțite de răspunsurile Andrei Tonitza.
Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886, Bârlad – d. 26 februarie 1940, București)
R. : Tonitza a ilustrat cărți pentru copii și organiza concursuri de desen pentru ei. Ce ne poți spune despre această preocupare constantă a sa?
A.T. Puțini știu că Tonitza a ilustrat cărți pentru copii, dintre care una îndrăgită este „Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu. De asemenea, a creat, împreună cu Păstorel Teodoreanu, un alfabet destinat învățării mai ușoare și mai creative a literelor, și anume „Desenul alfabetului viu”. Totodată, a organizat trei concursuri pentru copii, la nivel național, cu intenția de a oferi un model școlii, pe care o critica adesea. Așa cum Păstorel Teodoreanu adoptă perspective ale copilului în unele dintre romanele sale, Tonitza încearcă în numeroasele scrieri publicate în presă („Din scrisorile unui copil”, Din jurnalul unui copil sau „Carnetul unui liceean”) să intre în pielea copiilor și adolescenților, încercând să privească lumea adulților cu ochii copiilor.
R: Ca pedagog și părinte, ce viziune avea Tonitza asupra educației copiilor?
A.T. : Picta în mijlocul copiilor săi, al surorilor lui și al prietenilor. Era înconjurat de copii și se juca cu ei. Pe lângă cei patru copii ai săi, dacă o includem și pe Nina, înfiată, Tonitza se preocupa și de educația nepoților săi. Avea două surori, văduve de război, una avea trei copii și cealaltă patru. Era foarte prezent în viața acestora. Tonitza îi educa, stabilindu-le îndatoriri, printre care aceea de a-i poza. Copiii erau, totodată, îndemnați să deseneze zilnic, liber sau după natură. Le organiza expoziții, iar părinții alcătuiau juriul, dar erau și cumpărători. La rândul lor, copiii erau primul juriu care examina lucrările lui Tonitza, joc la care acesta se preta cu toată seriozitatea.
Obișnuia să ceară copiilor să alcătuiască fraze cu ritm și rimă, ca o poezie. Era un joc intelectual. Soția sa era responsabilă cu disciplina, în sensul că îi punea să vorbească în franceză. Tonitza îi educa pentru o cultură proprie.
sursa foto picturi tonitza – tumblr.com
În aceste zile nimic nu este mai potrivit să ne însoțească decât candoarea din ochii copiilor lui Tonitza…
”În artă, forma nu e niciodată perfectă prin ea însăşi, ci prin ceea ce izbuteşte să exprime.”
Nicolae Tonitza
Citește și Inima stă la fereastră
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
