Nichita Stănescu era poetul care vorbea cu îngerii, poetul zborului și al aripilor întinse până la cer: „Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite”, spunea cel care ne-a învățat lecția perfecțiunii. Iată câteva poeme și reflecții care mărturisesc obsesia zborului, a elevației spirituale și a căutării absolutului dincolo de tremurătoarea graniță a umanului din noi.
”Rare păsările zburând pe ploaie şi încă şi mai rare cele care zboară noaptea. (…) Întrebarea fundamentală a filosofiei nu este aceea dacă viaţa merită să fie trăită. Filosofia nu este făcută pentru morţi. Ea nu are nici un fel de întrebare fundamentală. Soclul ei este un răcnet de spaimă în faţa morţii.”
(„Fiziologia poeziei”, fragment)
Foto: eualegromania.ro
”O pasăre îndrăgostită de aer este mai moartă decât o păsare îndrăgostită de o ramă. Şi cu mult mai săracă.”
*****
În timp
Totuşi, eu am văzut o pasăre
care a ouat în timp ce zbura…
Totuşi, eu am văzut un om plângând
în timp ce râdea…
Totuşi, eu am văzut o piatră
în timp ce era…
*****
Spunându-ţi un cuvânt
te îmbrăţişez mai mult decât cu braţele
Păsările sălbatice au fugit speriate
din tăcerea pietrei de munte
Lama lunii le-a tăiat de pene.
Deodată a început să ningă, iubito,
cu fulgi negri şi verzi.
Ştiu că pleci,
tac,
şi creierul meu îndrăgostit
lună plină va fi peste tine
şi te va tăia de pene
şi va ninge deodată
cu fulgi negri şi verzi!
*****
Dor
Nici o pasăre nu zboară noaptea
numai eu de dor de tine zbor noaptea.
Nici un arbore nu are umbră noaptea
numai eu de dor de tine am umbră noaptea.
Nici o stea nu străluceşte ziua
numai mie de dor de tine
noaptea mi-e ziuă.
*****
Autoportret în timp de veghe
Veghez la poarta lumii fără de canate:
aici, ideile, cuvintele noastre devin adevărate.
Iau chipul zvelt al podurilor de beton,
iau trupul vechi al schelelor de fier,
le-atingi cu auzul și ele au sunet, au ton,
le izbești cu privirea și ele nu pier,
le pipăi cu trupul, cu sufletul, și vezi că există.
Aici începe lumea nouă comunistă.
Cuvintele goale, ideile ciunte rămân afară,
Aer se fac, înnorat, tigvă-ngropată-n nisipuri de fiară.
Veghez și sunt drept și înaltă e umbra mea.
Constelația ochilor mei e atrasă de roșia stea,
O, păsările s-ar putea odihni în ele
ca pe niște ramuri colorate.
Lauda omului
Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii – o emoţie copleşitoare…
Ei sunt nişte fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare!
Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare…
Sunt mişcare-adaugată la mişcare
şi lumina ce-o zăreşti, din soare!
Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat – care e gândul!
