”O nebună”, spunea cineva de pe Facebook, ”o nebună și o drogată”. De aceea fac azi această postare. De parcă nebunia ar fi o alegere sau o vină. De parcă ai putea să alegi să ai sau nu boli, să tremuri, să faci pe tine, să uiți, să ai cancer, să-ți fie frică, să-ți fie teribil de frică, să-ți fie foame sau sete. ”O nebună”, spunea acel cineva, cu silă și cu suveran dispreț. Cine, domnilor, doamnelor, își alege bipolaritatea, schizofrenia, demența, cancerul, hernia, hemoroizii, infarctul? Cine? Cine, nebun fiind, își poate organiza judicious, vorba comuniștilor, substanțele care dau starea de suportabilitate sau de bine, lațul din jurul gâtului, calea, odihna, cantitatea și felul emoțiilor, ori spusele?
Acum, după ce această femeie incredibilă a fost terfelită în fel și chip pentru nebunie, îmbătrânire prematură, îngrășare, urâțire, revoltă, pentru curajul torențial de a demasca și critica nelegiuirile subterane din sânul bisericii creștine și nelegiuirile zilelor în care trăim, pentru încrâncenarea de a puncta mereu câte ceva, cu orice risc, pentru derapajele ei sentimentale și comportamentale de tot soiul, pentru abuzul de droguri, pentru viața ei ca un tango pasional pe muchia celei mai ascuțite lame de cuțit, acum, că nu mai e, scadența vine fie însoțită de elogii ample, gigantice, disproporționate, fie de critici grețoase, cu judecăți primitiv de simpliste, abjecte, de parcă biata mână de țărână cu numele Sinead O’ Connor ar fi trebuit să-și ia bilet de voie de la toți acești analiști și experți în vieți, pentru a-și organiza, după voia lor, anii care i s-au dat pe acest pământ.
Unora, traumele din copilărie le joacă în picioare sufletul, îl macerează sub noroiul frământat de o întreagă herghelie de cai. Acești oameni vor târî mereu după ei fantoma unor traume care nu se vor rupe niciodată de destinul lor.
Devin stânci de frici, dureri și furii.
Asemeni lor a fost și Sinead, care a vorbit mereu despre nenumăratele abuzuri extreme, fizice și emoționale, la care a fost supusă de mama sa, o credincioasă habotnică, și ea, cel mai probabil, o biată rătăcită, cu multe neîmpliniri în urmă.
Traumele din copilăria lui Sinead au fost exact ceea ce lipsea unui psihic fragil și unui suflet extrem de sensibil, pentru a derapa și a-și căuta libertatea în revoltă și în fuga de realitate. Abuzurile mamei, spunea artista, i-au afectat definitiv psihicul. Şi orice ar fi încercat să facă de-a lungul vieții, nu a mai putut scăpa de cobra sufocantă a acelor spaime.
„Genul acela de durere nu dispare. Doar înveţi să trăieşti cu ea”.
De la frica animalului bătut și umilit, Sinead a experimentat furia și revolta. Uite, exist. Uite, sunt liberă și pedepsesc tot ceea ce m-a pedepsit.
La 15 ani începe să fure din magazine – motiv pentru care e internată un an și jumătate într-o instituţie romano-catolică pentru reeducarea femeilor căzute, lucru care a avut exact efectul contrar, hrănindu-i astfel şi mai mult revolta. „Probabil că nu voi mai experimenta aşa panică, teroare, agonie ca în acel azil”, spunea artista, care atunci când a ajuns celebră şi-a acuzat inclusiv tatăl de abuzuri.
„Familia noastră este una distrusă. Nu putem comunica unii cu alţii, suntem în agonie”, declara și fratele ei, Joseph.
Unii plătesc scump teroarea din familiile toxice. Unii reușesc să supraviețuiască, alții se întăresc. Sinead, nu, n-a reușit.
”Am crescut cu traume şi abuzuri. Apoi am intrat în industria muzicală şi nu am avut timp să învăţ cum să-mi construiesc o viaţă normală. Nu mi-am acordat niciodată timpul pentru vindecare. Şi nici nu m-am simţit niciodată pregătită”, spunea Sinead în 2013, într-un interviu. ”De marijuana sunt dependentă de 34 de ani. Practic, de o viaţă.”
Asta spune despre Sinead, sintetic, aproape tot. Căci marijuana a fost, la început, iluzia mângâierii de mamă, binele, confortul, puterea și siguranța. Apoi, abisul de dincolo de abis.
4 căsătorii ratate, numeroase legături amoroase stranii, traumatizante, patru copii, cancer, nenumărate boli grave, devastatoarea pierdere a unui copil, totul stropit cu revoltă, ură, implicare civică furibundă, internări în clinici de psihiatrie, spaima de necunoscut, sentimentul zdrobitor al inadecvării, neputinței și singurătății, toate acestea construiesc o radiografie din spatele celebrității ei, de o tristețe fără margini. Zbucium, dacă ar fi să-i dau un alt nume, unul singur.
pinterest.com
De curând, Sinead a vorbit ultimativ despre sine, despre insuportabila durere a pierderii copilului ei, despre un implicit sentiment al culpei și inutilității, despre un anunțat adio.
”Am decis să-mi urmez fiul. Nu are rost să trăiesc fără el. Tot ceea ce ating, distrug. Am rămas doar pentru el. Iar acum el nu mai este”, a scris ea. În ultimul ei tweet, O’Connor a postat o fotografie cu Shane şi a spus: „De atunci trăiesc ca un strigoi. El a fost dragostea vieţii mele, lumina sufletului meu. Eram un singur suflet în două jumătăţi. A fost singura persoană care m-a iubit necondiţionat. Sunt pierdută fără el”.
Acum, în sfârșit, sufletul ei atât de speriat și de neîmblânzit, care s-a zbătut ca un dement 56 de ani în carcasa unui trup pe care l-a făcut franjuri, sufletul ei pisat sub greutatea unui destin căruia nu i-a făcut față, a reușit să iasă la lumină.
S-a salvat! Dumnezeu să îți ocrotească eternitatea, Sinead! Ești liberă!
Născută la începutul sfârșitului, într-un decembrie, 1967. Scrie, la îndemnul profesorilor, de pe la 10 ani și debutează cu poezie la 16 ani ( în Revista Ramuri). Publică foarte rar, cu amânări interminabile, considerând că „mai puțin e mai mult”. De altfel, prima carte îi este publicată în secret de către Tatiana Stepa și poetul Romulus Vulpescu, care îi semnează și prefața (Rănile cuvintelor, editura Semne, 2003). Urmează Rug în octombrie, 2008, Oglinzi – 2015, apoi Oglinzi 2 – Orașul unde tace Dumnezeu, în 2016. Colaborează cu Revista Literatura de azi și alte reviste din țară și străinătate.
