A venit Zavaidoc! A venit Zavaidooooooc! Cântă la Capșa astă seară! Lumeeeeee, lumeeeeeee, mare petrecere, hai la petrecereeee…..

– Stai, țigane, spune la cât ajunge? Mai sunt locuri? Vino-ncoa, băiete!

Copilul (nu cred c-a împlinit 15 ani) se apropie de trăsură și flutură afișul de pe care lăutarul privește lumea cu un zâmbet larg, îmbietor, ținând în mână o vioară, probabil Stradivarius, din cele bune…

– A venit ieri sară de pe front și azi cântă la București cu taraful, cu tot cu Vasile, frati-so și Zoia, soru-sa, cu acordeonul… haideți la Capșa, e doar colea, zaiafet de zile mari, iei la cucoana flori, să trăiască și să te iubească, cucoane…

– Dar mai sunt locuri, tinere, ce știi? îl întreabă amicul meu, amator de petreceri reușite, mai cu seamă că în seara aceasta pierdusem ocazia de a merge la teatru din cauza nămeților care făcuseră impracticabile drumurile dinspre Cernica, unde fusesem la o nuntă. Vezi bine, mai rămăseseră ceva ore bune și euforia ne dădea ghes spre centru. Bine s-a nimerit!

– Cucoane, nu știi matale că e înghesuială tot timpul la petrecerea lui Zavaidoc? Știi matale cine-i Zavaidoc? Cum a cântat el pe front răniților, cu Enescu lângă el? Plângea lumea, cucoane, cât erau de răniți uite-așa le curgeau lacrimile, maică! Ce lăutar! Ce om, Zavaidoc acesta, cum le zice el de se înmoaie pietrele, numai el știe cum, să-i țină bunul Dumnezeu harul!

Zavaidoc în anul iubirii

Băiatul știa multe despre lăutar, semn că fusese trimis înadins să cheme lumea. O știa și pe sora lui, pe Constanța, care povestise în cercurile pe care le frecventa despre ce fel de om era Zavaidoc, în afară de faptul că devenise cel mai cunoscut cântăreț de romanțe și de muzică populară din vremea aceea dintre războaie și aproba vorbele ei, pentru că și tatăl său fusese în grațiile lui: Avea la Bucureşti trei maşini cu şofer. Cât cânta, şoferul stătea la o masă şi consuma orice, că plătea „tata”. Avea milioane, dar era darnic. Când trecea gunoierul pe stradă, îl chema în casă, deschidea şifonierul şi-i spunea să aleagă ce costum vrea! Le întreţinea şi pe nepoatele sale, dar ajuta cu bani şi studente de la Conservator… Când te gândești că renunțase la cariera de tenor la Opera Română, el, care nici măcar nu era din capitală, ci tocmai din Pitești! Îi era mai dragă ca ochii din cap muzica lăutărească și cânta romanțe de plângea inima în cel care asculta, de era îndrăgostit vai de sufletul lui! „Maria neichii, Marie”… „Mai vino seara pe la noi…”, ce melodii! Ce voce! Câtă pasiune! Nici Cristian Vasile, nici Moscopol nu-l puteau întrece când se dezlănțuia! Se bătea lumea să-l audă și restaurantele gemeau de mușterii! Își rupeau cucoanele pantofii lăcuiți pe ringul de dans și oftau toți domnii după ele! Ajunsese mare, el, Marinică, orfanul, fiul vestitului lăutar Tănase Teodorescu, care și-a crescut frații cu greu, de la 14 ani, dar nu i-a părăsit la nevoie – a fost un luptător până la capăt, „năbădăios” din cale-afară, și așa i-a rămas porecla – Zavaidoc.

– Dar am auzit că nu-i merge prea bine în ultima vreme, cum de cântă în seara asta?

– N-ați auzit, cucoane, la bombardamente, necaz mare pe capul lui: i-a distrus casa războiul acesta, coane, s-a tras cu familia la Caracal… Fără Țuca, ia l-a părăsit aflând că e însurat și cu copii… dar a iubit-o – mai, mai s-o lase pe nevastă-sa din cauza ei, mare iubăreț Zavaidoc, dar și fercheș, ce nu-ți închipui. Am auzit și eu că ar avea ceva probleme cu ochii, și ceva tensiune, parcă a fost și la Spital internat, la Filantropia… și (s-a apropiat conspirativ de noi, să nu-l audă lumea din stația de tramvaI) am auzit că nu mai prea are lovele… nu-i prea merge bine, dar cântă, că așa sunt ai lui, de când i-a lăsat Dumnezeu pe pământ… așa trăiesc ei, cântând de dor și jale, dar și de bucurie, și mai ales de dragoste cu năbădăi, că, vorba lui: dragostea e ca și-o râie, te mănâncă și-n călcâie…

N-am mai găsit locuri la Capșa, deși am plecat într-un suflet. Se înnoptase deja și orașul era deja liniștit, ca după război. Ne-am încălzit cu un ceai fierbinte la mine acasă, citind Scrisorile lui Eminescu din ediția Maiorescu pe care o primisem în dar de la un prieten drag. Mi-a părut rău de petrecere, dar și mai rău mi-a părut de soarta lui Zavaidoc, se arătase atât de prielnică și el atât de înzestrat cu toate cele – și arătos, cu  vocea lui pătrunzătoare putea să facă o carieră strălucită, iubit de femei, adulat de publicul care se înghesuia să-l asculte când le cânta de inimă albastră… trecuseră toate acestea (sic transit gloria mundi!) așa cum trec toate cele frumoase și rămăsese numai amintirea unui mare, mare lăutar, care acum își trăia ultimele sclipiri… și povestea Zarazei, frumoasa țigancă de care se îndrăgostise fatal…

Zi-le, Zavaidoc, de peste vremi, să nu uite lumea să petreacă și să se veselească, zi-le că timpul trece și viața se duce ca fumul…

***

Textul de mai sus este o fantezie despre Zavaidoc, pe numele adevărat Marin Teodorescu (n. 8 martie 1896, Pitești — d. 13 ianuarie 1945, București), care a fost un cântăreț român de muzică populară  românească și de romanțe din perioada interbelică. „Când cânta «Maria neichii, Marie»… ehe… plângea lumea… și plâng și eu acum… Cânta multe cântece.: «De când ne-a aflat mulțimea», cânta și romanțe, cântece de petrecere, cânta de toate… El încheia programul. Ridica sala-n picioare. Era un bărbat cuminte, la locul lui, iubit de public și de femei. Nu era înalt. Era arătos.”, a lăsat amintire Florea Voinicilă, violonist în taraful lui Zavaidoc.

De dragul vremurilor bune, ascultați-l…

Numele de scenă Zavaidoc provine din cuvântul arhaic românesc „zavaidoacă”, care înseamnă „năbădăios” sau „năstrușnic”. Acest apelativ i-a fost atribuit lui Marin Gheorghe Teodorescu, cunoscut ulterior ca Zavaidoc, de către generalul Traian Moșoiu în timpul Primului Război Mondial. Generalul, apreciind energia și temperamentul artistului, l-a poreclit astfel, iar numele a rămas asociat cu el pe parcursul carierei sale muzicale.