”Nu-ți da inima pe aur și bijuterii.”

Decembrie 1965. Charlie Chaplin îi scrie fiicei sale, Geraldine.

”Fetița mea,

E noapte. E noaptea de Crăciun. Toți bărbații înarmați din micul meu castel au adormit. Doarme și fratele tău, sora ta. Până și mama ta doarme. Mai că era să trezesc puișorii adormiți intrând în camera asta pe jumătate luminată. Cât de departe ești de mine! Mai bine aș orbi decât să nu am imaginea ta dinaintea ochilor tot timpul. Fotografia ta – aici, pe masă, și aici, în inima mea. Și tu unde ești? Acolo, în fabulosul Paris, dansând pe scena maiestuoasă de pe Champs Elysees. Știu asta, și totuși mi se pare că în tăcerea nopții îți aud pașii, îți văd ochii care strălucesc ca stelele pe cerul de iarnă.

Aud că joci în piesa asta festivă și strălucitoare rolul frumoasei persane, răpită de hanul tatar. Fii frumoasă și dansează! Fii o stea și strălucește! Dar dacă entuziasmul și aplauzele publicului te vor îmbăta, dacă parfumul florilor primite te vor ameți, atunci așază-te într-un colț și citește-mi scrisoarea, ascultă-ți vocea inimii.

Sunt tatăl tău, Geraldine! Sunt Charlie, Charlie Chaplin! Știi oare câte nopți am stat la căpătâiul tău când erai mică, spunându-ți povestea Frumoasei Adormite, despre dragonul care nu doarme niciodată? Iar când somnul venea să-mi biruiască ochii bătrâni și slăbiți, râdeam de el și îi spuneam: ”Pleacă! Visez visurile fiicei mele!”

Ți-am văzut visurile, Geraldine, ți-am văzut viitorul, ziua de azi. Am văzut o fetiță dansând pe scenă, o zână alunecând pe cer. Am auzit publicul spunând: “O vezi pe fetița aia? E fiica acelui bufon bătrân. Îți amintești, numele lui era Charlie? “Da, eu sunt Charlie! Sunt un bufon bătrân!” Azi e rândul tău. Dansează! Eu am dansat în pantaloni largi, zdrențuiți, tu dansezi într-o rochie de mătase de prințesă. Dansul ăsta și aplauzele te vor duce uneori în rai. Zboară! Du-te în zbor acolo! Dar întoarce-te pe pământ! Trebuie să vezi viețile oamenilor, viețile acelor dansatori de stradă care dansează de foame, în frig, tremurând. Și eu am fost ca ei, Geraldine.

În nopțile alea, în acele nopți magice când tu dormeai, legănată de poveștile mele, eu eram treaz.

Mă uitam la fața ta, îți ascultam bătăile inimii și mă întrebam: „Charlie, oare puiul ăsta de pisică te va cunoaște vreodată?” Tu nu mă cunoști, Geraldine. Multe povești ți-am spus în acele nopți de demult, dar povestea mea – niciodată. Și mai e și interesantă. E povestea unui clovn flămând care cânta și dansa în mahalalele Londrei și apoi strângea pentru binefaceri. Iat-o, povestea mea! Am cunoscut foamea și am cunoscut și ce înseamnă să nu ai acoperiș deasupra capului. Mai mult, am cunoscut durerea umilitoare a măscăriciului vagabond, în pieptul căruia se zbătea un ocean de mândrie și mândria asta era rănită dureros de monedele aruncate. Și totuși, sunt viu încă, așa că să lăsăm asta.

Mai bine să vorbim despre tine. După prenumele tău – Geraldine – urmează numele meu – Chaplin. Cu numele ăsta, mai bine de patruzeci de ani am făcut oamenii să râdă. Dar eu am plâns mai mult decât au râs ei. Geraldine, în lumea în care trăiești tu, nu e numai muzică și dans! La miez de noapte, când pășești afară de pe măreața scenă, uită de admiratorii tăi bogați, dar nu uita, când taximetristul te va duce acasă, să-l întrebi de soția sa. Și dacă e însărcinată și nu au bani de scutece pentru copilul nenăscut, strecoară-i bani în buzunar. Am dat ordin la bancă să îți plătească aceste cheltuieli. Dar pe restul, plătește-i exact cât le datorezi.

Din când în când, mergi cu autobuzul sau metroul, mergi pe jos și explorează orașul.

Uită-te atent la oameni! Uită-te la văduve și orfani! Și cel puțin o dată pe zi, spune-ți: ”Sunt la fel ca ei.” Da, ești una cu ei, o fetiță! Mai mult decât atât. Arta, înainte să-i dea omului aripi să zboare, de obicei îi rupe întâi piciorul. Și dacă va veni ziua în care te vei simți mai presus de public, părăsește scena imediat. Ia primul taxi și mergi într-o periferie a Parisului. Le cunosc atât de bine! Acolo vei vedea mulți dansatori ca tine, poate chiar mai frumoși, mai grațioși, cu multă mândrie. Luminile orbitoare ale scenei nu vor fi acolo cu tine. Reflectoarele lor – lumina Lunii.

Privește numai, cu atenție! Nu dansează ei mai bine decât tine? Recunoaște, fata mea! Întotdeauna va fi cineva care va dansa mai bine decât tine, care joacă mai bine ca tine! Și nu uita: în familia lui Charlie nu a existat unul care să-l ocărască pe taximetrist sau să-și râdă de sărmanul care zace pe malul Senei. Eu voi muri, dar tu vei trăi. Aș fi vrut ca tu să nu fi cunoscut niciodată sărăcia. Cu această scrisoare, îți trimit un carnet de cecuri, ca să cheltuiești în voie. Dar când vei cheltui doi franci, nu uita că al treilea nu e al tău. Trebuie să aparțină unui străin care are nevoie de el. Și îl vei găsi cu ușurință. Doar trebuie să vrei să-i vezi pe acești străini sărmani, și îi vei întâlni peste tot. Îți vorbesc despre bani pentru că le-am cunoscut puterea diabolică. Am petrecut mult timp la circ. Și întotdeauna îmi făceam griji pentru echilibriști.

Charlie Chaplin și fiica sa, Geraldine, la nunta din 1969.

Dar trebuie să-ți spun că oamenii sunt cei care care cad pe pământul tare cel mai des, și nu echilibriștii de pe sârmă. Poate că la vreo serată vei fi orbită de strălucirea unui diamant. În acel moment, diamantul va deveni la fel de periculos ca sârma și căderea e inevitabilă. Poate că într-o zi vei fi fermecată de chipul unui prinț. În aceeași zi, vei fi echilibristul fără experiență, iar cei fără experiență cad întotdeauna. Nu-ți da inima pe aur și bijuterii. Cel mai mare diamant este unul – soarele. Din fericire, el strălucește pentru toți. Și când vremea va veni și te vei îndrăgosti, iubește-l pe acest om cu toată inima ta. I-am spus mamei tale să-ți scrie despre asta. Ea înțelege iubirea mai bine decât mine și ea este cea mai îndreptățită să vorbească cu tine. Muncești din greu, știu.

Trupul tău e acoperit de mătase. De dragul artei, poți apărea pe scenă și dezvelită, dar când te întorci, nu trebuie doar să fii acoperită, ci și mai curată. Sunt bătrân și poate cuvintele mele ți se par amuzante. Dar, după părerea mea, trupul tău dezvelit ar trebui să aparțină doar celui ce-ți iubește sufletul dezvelit. Nu-ți fie teamă dacă părerea ta e învechită cu zece ani și aparține trecutului. Nu-ți fie teamă, acești zece ani nu te vor îmbătrâni. Oricum ar fi, vreau să fii ultimul om care să locuiască pe insula celor goi. Știu că între părinți și copii va exista o bătălie eternă. Luptă cu mine, cu gândurile mele, fetița mea! Nu îmi plac copiii ascultători. Și cum din ochii mei nu s-au revărsat lacrimi pe această scrisoare, vreau să cred că e o minune de Crăciun – noaptea minunilor.

Vreau să văd un miracol, iar tu ai înțeles tot ce am vrut să-ți spun. Charlie a îmbătrânit, Geraldine. Mai devreme sau mai târziu, în locul rochiei albe pe care o porți pe scenă, va trebui să poți veștminte de doliu să vii la mormântul meu. Nu vreau să te tulbur. Doar din când în când, uită-te în oglindă – vei vedea acolo trăsăturile mele. În venele tale, sângele meu. Și chiar când sângele din venele mele se va răci, nu vreau să-l uiți pe tatăl tău, Charlie. Nu am fost înger, dar întotdeauna am vrut să fiu om. Încearcă și tu.

Te sărut, Geraldine.
Charlie al tău.”
Decembrie 1965