Aceleași gesturi din care miezul picură-ncet și se șterge
apoi uitarea – o acuarelă subțire în zdrențe tolerate de-o apatică lege
îmi lasă pe masa tăcerii cuvinte de dragoste mute, sculptate parcă în ceară
la ușă-nnodate, două aripi ca niște steaguri de fum cu suflet de alge.
De-aici drumul la pas e doar dus și e mult până departe,
iar eu, călăuză cu noaptea ce-i curge prin sânge
zoresc verbul de fructe pentru ca mâine
ziua să mai poată alege, să mai poată înfrânge.
În dimineața asta nu sunt cea care-a fost ieri
aud doar un ecou cu degetele înfipte în cer: culege,
culege…
foto tumblr.com
Citește și Martie-mi place
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
