Mi-am început numărătoarea zilelor pe-un colț de lume, la sat, unde oamenii cerniți la haină și albi la suflet, citeau semnele după cum se trecea soarele pe cer, prevesteau ploaia după semne care astăzi par desprinse din vrăji autentice și descântau deochiul ca pe-un semn de bătut cu ochii, de drag, ori de urât. Tot în lumea asta, credința era sfoară directă cu viața aialaltă, despre care, în serile de stat pe bănci lângă porți, vorbeau bătrânii cu capul descoperit și aplecat.

Bunicile cuvioase și înveșmântate-n negru curat, vărsau câte-o lacrimă în loc de amin, cuvinte nerostite, speranțe tăcute. Atunci, din poala bunicii, am înțeles că viața toată e o școală în care ești supravegheat continuu la orice mișcare, că trebuie să-i urmezi cursurile vrei-nu vrei, că pe toată perioada asta, lungă ori scurtă, trebuie să te pregătești pentru altă viață în care te vei bucura, te vei bucura, în sfârșit, și vei începe să trăiești veșnic.
Numai că, tot numărând zile, tot cazând și împleticindu-mă pe cărările mele, nu prea mai puteam înghiți teoria asta.

Nu mi se mai făcea să mă simt precum un animăluț ce se învârte bezmetic într-un țarc cu limitări, c-un gard electric între mine și… mine. Ce să fac cu mine până atunci, până trec în lumea aialaltă?! Da, bine, știu asta cu trăitul după legi divine, moralitate, evlavie, bunătate manifestată și toată gama. Știu și teoria aia cu ceea ce derivă din practicarea lor în trăire e fericire și bla, bla.

Nu pot vedea lumea ca un… purgatoriu. Nu-i o stație pentru mine. Nu-i viața mea de aici o pregătire, o alergătură să câștig o viața de apoi fantastică. N-are cum, că de-ar fi așa, nimic nu mai face sens. Sufletul meu nu poate accepta teoria asta.

Sufletul meu își zice așa: viața de aici, este începutul veșniciei. Mi s-a dat cu un scop absolut fabulos: s-o trăiesc fain, fain, să mă bucur de toate secundele ei și prin ea, în ea, din ea, să-mi aleg continuarea pentru după ea. Nu văd altceva decât Raiul aici, sau cel puțin primele lui curți, intrândul, în care-s culori, miros, frumos și bucurie. Aici și acum trebuie să mă fac fericit pe mine, să-mi curăț grădinile mele, zi de zi, primenită să-mi fie clipa de astăzi și mustind de bucurie.

Bucuria că sunt, că respir, că am ochi care văd, talpă ce calcă pământ și mână ce mângâie. Astăzi, veneam spre casa părinților. Ploua frumos, drumul era plin de apă și pietriș adus prin curgerea ei. Ce fericită am fost că mașina mea avea frâne! Priceput?!
Helloooo! Eu sunt aici să mă bucur, să-mi fiu, să mă simt, să iubesc fără măsură, să devin cea mai faină și mai luminoasă versiune a mea. Nu vreau să trăiesc cu frică, nu-s sub vizorul unui ochi pedepsitor, nu-s destinată durerii și deși am trăit-o și-i știu gustul și aroma, am găsit și putere s-o înțeleg, să-i pricep rostul, s-o invit la un ceai până s-a micit și am strivit-o sub talpă! Ce fain e să ai tălpi, știți?!
Am ales, de ceva timp, exact în mijloc de amar, să privesc din alt unghi. Din ăsta de unde glăsuiesc acum. La început, părea nebunie curată, simplism al unui creier de porumbel, fără ramură de măslin în gură. Nu de alta, dar contrazicea drumurile alea întortocheate, miliardele de opinii filozofice si păreri ale minților înalte. Ce și-a mai râs una bună a mea inimă!

Păi, măi Sorina, fată dragă, în care viață numeri tu zile?! În ale cui brațe te lași moale când plângi de te frângi?! Pe care drum găsești posmagi gata de mâncat?! Întrebările și-au recunoscut retorismul și s-a făcut liniște.
Din Raiul meu, las cuvânt simplu: e bine să-ți trăiești veșnicia, aici și acum, bucurându-te, iubind și învelind totul cu mulțumire.

Taină, sau nu, vin spre tine alte cele faine lucruri ce fac bine sufletului, minții și trupului. Mă îngrijesc de mine, depășind gardurile țarcului, alerg pe toata câmpia, frumos și dezinvolt și mă uit către însus. Des. Ce se mai bucură Mărețul!

Citiți și Mergea ca pe sârmă!