Așază-te în ochii mei și hai să vorbim!
Nu te voi judeca, așa că, reverențios, te rog frumos, nu mă măsura. Nu sunt aici să scriu. Nu ești aici să citești. Suntem aici să ne privim și să vorbim despre Deznădejde. Da, știu. E cel mai aspru păcat cu cea mai blândă pedeapsă: Neantul.
Eu despre deznădejde nu știu să-ți spun nimic elaborat. Nu o cunosc. Doar ce-o trăiesc zilnic înveșmântată în straie de anxietate, iar tanti anxietate scoate din dulăpiorul ei cu bunătăți atacul de panică și mi-l servește pe tavă de-argint, cu nonșalanță, zi de zi. Tu?…
Eu sunt un om trist și nu mi-e rușine cu asta. Poate că doar mă incomodează să schițez o stare de bine. Dar îmi asum căderea aceasta în abis. Tu?…
Dar, haide, căci nici măcar nu contează. Fie fiecare pe măsura lui. Noi doar să ne vorbim unul altuia despre atacuri de panică. Să conjugăm „eu am”, „tu ai”, cu sinceritate. Nu e nimic rușinos în a ne ține în brațe cu pleoapele. Din gene ne vom face vânt atunci când ne asfixiem. Cu dinții celuilalt vom mușca din șarpele care ne sugrumă la unison. Cu buzele evantai ne vom face aer unul celuilalt spre a pune oxigen în pieptul din care pleacă liniștea, înlocuită fiind de viermii unei frici matusalemice, mereu aceeași, dar, mai mereu, cu o mie de măști boite pentru carnavalul care nu începe nicicând.
Mă simți? Eu da. Tu nu. Nu suntem ghișeul de ajutor reciproc, dar ne putem fi un ultim pahar cu apă. Suntem încolăciți de carnea fricii șerpuitoare, ca de o Medusa ce-și schimbă părul, dar năravul ba, și respirăm cu fruntea întinsă înspre cer, în loc de plămâni. Nu știm să fim anxioși cu demnitate. Mai mereu căutăm un subterfugiu în fața inevitabilei mile de sine. Nu știu să fiu miracol!! Dar pot să respir pentru tine cu al treilea ochi atunci când pieptul te frige.
Eu sunt aici. Tu nu. Ca și în șah, e vorba despre mat, nu despre viață, sau aer, sau ajutor reciproc, și nici măcar despre a-l salva pe celălalt. „Nu striga niciodată ajutor!” spunea cineva. Nici nu o fac. Mă sting strivită sub lipsa aceasta de aer. Aș vrea să știu cum faci. Și cum respiri. Și cum nu deznădăjduiești. Eu cred în Dumnezeu!
Dar cred mai mult în Frică. Tu? Ajută-mă nu strig! Mă sting. Pot fi sora ta geamănă de anxietatea. Poți fi ultimul meu frate siamez de atac de panică. Putem fi oricând doi oameni goi, străini de sine, plângând la beție împreună. Ce poate fi mai onest și mai golit de sens decât asta??? Ne vom atinge în lut și ne vom săruta din piatră. Vom fi cinici și vom nega iubirea cu gâtlejurile legate în sfori, fără aaaaaa-eeeeee-rrrrr… Vom mesteca cu spaimă toate statuile renașterii, iar picturile le vom spăla cu lacrimi.
Mereu îl chem pe Caravaggio să mă salveze, dar își trimite numai umbra. Pe tine. Vom construi castele cu ziduri înalte din neputință și vom urla în ele atunci când aerul se încăpățânează iarăși să ne ajute. Ne vom înmuia sufletele în oglinda celuilalt, cea care ne arată mereu diformi și tot mai anxioși ca oricând. Dar cât de sinceri vom fi! Tu?…
Mereu ninge mult prea târziu și Doamne, Dumnezeul meu atât de bun, cât aștept zăpada! Nu-i loc de deznădejde acolo unde este omăt. Nu-i loc de lipsă de aer acolo unde fulgii, încă, ți se mai cuibăresc pe nasul înroșit de ger. Și dacă…? Nu-i totul pierdut!
Citiți și Febra orientală…
Superbă carte!
Nu scriu, ci sunt un simplu instrument al oniricului, fiica unui creator din care toate s-au născut prin logos. Sunt o părere de rău din care încerc să las pe unde trec numai bine, iar dacă simt ceva, atunci când nu sunt ocupată să mor, o fac pe foaie, mereu cu cearneală, mereu de mână. Sunt un
om trist care trăiește mult prea puțin în realitatea imediată și mult prea mult între file. Citesc precum un muribund își privește pentru ultima dată pruncul, pentru că singura mea rațiune de a exista e cartea și toată minciuna frumoasă pe care ea a dăruit-o omenirii. Și mai presus de toate, tac. Știu să dispar.
Sunt un film mut fără imagini.
