Continuare de AICI

…. despre cum creatura își înghite Creatorul sau despre mitul conștiinței artistice
Nu cred că există un scriitor mare care să nu fi fost „devorat” de propria creație. Cărțile mari ale omenirii au fost cele care au sublimat toate obsesiile/pasiunile mari ale autorilor, iar ele, transgresând limitele ficțiunii, s-au suprapus peste stratul arhetipal al tragismului condițieii umane, într-un cuvânt, al limitei. Locul în care pasiunea a întâlnit conștiința limitei a devenit un fel de spirală a lui Moebius, care a săpat tot mai adânc în conștiință.

„O forţă cu mult mai mare decât cea a aurului, a torţei şi chiar a morţii: irezistibila capacitate de a inspira oamenilor iubire.”

Fiecare scriitor mare este un Orfeu care se coboară în Inferne după marea iluzie a recuperării Euridicei, care nu este doar femeia, ci și muza, eterica proiecție a Poeziei înseși. Între gustul de aur al victoriei efemere și sfâșierea de către bacante, Orfeu și-a aruncat în lanțuri propria condiție, supusă perisabilității.

Imagine din filmul Perfume: The Story of a Murderer (2006)

Să fi învins moartea nu se putea, pentru că acesta era un atribut al zeilor și echivala cu un hybris.
Să-și înfrâneze patima, care cuprindea într-un singur cuvânt îndoiala, dorul, teama, orgoliul, nu se putea, pentru că era supraumană și oricum l-ar fi îngenuncheat. În toată superbia lui de aed care trecuse prin Valea Plângerii – dar încălcase pragul dintre viață și moarte, va sfârși pradă furiilor care se vor hrăni din trupul lui.
Oedip, Dante, Don Quijote, Faust, Hamlet, și-au înghițit creatorul.
„Parfumul” lui Patrick Susskind și-a înghițit parfumierul, pentru că istoria acestor personaje nu e decât imaginea tristă a condiției creatorului, sfâșiat, între cele două mari forțe antagonice, similare ca tensiune insuportabilă, Ficțiunea (idealul, acea virtualitate cu mască verosimilă) și Realitatea, care, odată confruntată cu cea din urmă, nu mai poate fi stăpânită și se răzvrătește.
Pentru acești creatori, nebunia a fost un lux, moartea o ușurare.
„Ajungerea la cunoaştere a fost rezultatul cu greu dobândit al unui lung lanţ de încercări dezamăgitoare.” 
O carte extraordinară, care lasă un gust dulce-amar, la graniţa dintre fiorul rece al morţii devoalate în toată hidoşenia fiinţei umane şi revelaţia crudă a geniului, care, după Eminescu, „nu cunoaşte nici timp, nici moarte”, ci doar lumea de dincolo de noi:
Îţi poţi închipui, cititorule, o lume formată numai din parfumuri, duhori, miresme? Îţi poţi închipui un om care nu cunoaşte viaţa decât mirosind-o? Ţi-ai dat seama că vechiul şi noul se pot distinge prin miros, că orice cută a trupului tău e un receptacul de miresme şi că totul în lume are o amprentă olfactivă? Ştii că fiecare om este un parfum inconfundabil, că parfumul tău te poate face anonim sau irezistibil?
O carte care provoacă, seduce, încolăceşte, vibrează, muşcă, orbeşte simţurile, desfată biciuind prin cuvinte. Odată scufundat în paginile ei, te simţi captiv într-o lume despre care n-ai fi avut nici cea mai mică bănuială.
Şi un film pe măsură, un film care lasă urme…
https://www.youtube.com/watch?v=_-qv0EnGhJU