”… am câștigat Premiile Academiei. Nimic mai rău nu mi s-ar fi putut întâmpla. Când am primit două Oscar-uri, ei s-au gândit „Oh, mă pot arunca în orice”. Eram o mașină, practic un instrument într-o fabrică mare, mare și nu puteam face nimic. Și așa am plecat. Am fugit. Da, am fugit.”
Luise Rainer, prima actriță de teatru dramatic care a câștigat două premii Oscar consecutiv, s-a născut la 12 ianuarie 1910, la Dusseldorf, Germania, într-o familie evreiască prosperă.
Imediat după ce a urcat pe scenă, în Germania, tânăra actriță a fost descoperită de legendarul regizor german de teatru Max Reinhardt și a devenit parte a companiei sale din Viena, Austria.
„Trebuie că eram foarte talentată și a auzit de mine. El a vrut să fac parte din teatrul său”,
a povestit Rainer într-un interviu din 1997. S-a alăturat companiei de teatru Reinhardt și a petrecut ani de zile dezvoltându-se ca actriță sub tutela sa. La începutul anilor 1930 a devenit populară la Berlin și Viena, fiind un talent natural pentru tipul impresionist de punere în scenă al lui Reinhardt.
După ce a debutat și pe ecran și a apărut în trei filme în limba germană, Luise Rainer și-a încheiat cariera europeană atunci când austriacul Adolf Hitler își consolida, tot mai îngrijorător, puterea în Germania.
Având șansa să fie văzută de un vânător de talente care i-a oferit un contract de șapte ani cu studioul american Metro-Goldwyn-Mayer, Rainer, în vârstă de 25 de ani, a acceptat și a emigrat în Statele Unite.
M.G.M. o distribuie în rolul Anna Held din Marele Ziegfeld (The Great Ziegfeld) filmul muzical american din 1936, regizat de Robert Z. Leonard, care avea să câștige Premiul Oscar pentru cel mai bun film, pentru cea mai bună actriță și pentru cea mai bună coregrafie. În rolurile principale jucau actorii William Powell, Myrna Loy și ea, Luise Rainer.
Primul dintre cele două Oscaruri succesive – pentru cea mai bună actriță – pentru rolul Anna Held a fost extrem de controversat la acea vreme, deoarece ea era o necunoscută aflată la prima nominalizare, iar rolul ei era atât de scurt și relativ minor. 
Luise Rainer – Oscar 1936 pentru cea mai bună actriță
Majoritatea observatorilor sunt însă de acord că Rainer a câștigat Oscarul ca rezultat al performanței sale vii și emoționante dintr-o singură scenă, celebra scenă telefonică în care Held, cu inima zdrobită, îl felicită pe Ziegfeld la telefon pentru căsătoria sa viitoare cu Billie Burke, încercând să-și păstreze calmul și demnitatea. În timpul scenei, camera este concentrată în întregime pe Rainer și oferă un adevărat tur de forță. Zeci de ani mai târziu, rămâne una dintre cele mai faimoase scene din istoria filmului.
Luise Rainer (în rolul Anna Held) și William Powell (în rolul Florenz Ziegfeld)
Cu o altă actriță scena ar fi putut fi falsă, dar Rainer i-a adus patos, bazându-și interpretarea pe piesa lui Jean Cocteau „La Voix Humaine”.
”Piesa lui Cocteau este doar o conversație telefonică despre o femeie care și-a pierdut iubitul”, își amintea Luise Rainer.
Blestemul Oscar
Într-un interviu susținut la 60 de ani de la lansarea filmului, Rainer a respins laudele și a considerat că se face prea mare caz despre un fapt nedemn de atâta considerație.
”Nu am fost niciodată mândră de nimic”, a spus ea. ”Am făcut-o ca pe orice altceva. Pentru a face un film – permiteți-mi să vă explic – este ca și cum ai avea un copil. Muncești, muncești, muncești și apoi îl ai. Și apoi crește și crește departe de tine. Dar să fii mândră că ai născut un copil? Mândră? Nu, fiecare bovină poate face asta.”
O nonconformistă până-n măduvă, Rainer a respins valorile Hollywood-ului.
La sfârșitul anilor 1990 declara:
„Am venit din Europa, unde eram cu un grup de teatru minunat, și am lucrat. Singurul lucru din mintea mea era să fac treabă bună. Nu știam ce este un premiu al Academiei.”
Șeful MGM Mayer, forța fondatoare din spatele Academiei de Arte și Științe Cinematografice, a trebuit să o oblige să participe la banchetul Premiilor pentru a-și primi Oscarul.
S-a răzvrătit împotriva studioului din cauza filmelor în care M.G.M. a forțat-o să joace după „The Good Earth” (1937) – filmul pentru care a primit cel de al doilea Oscar.
Cultura Hollywood – ”Practic am căzut sub masă”
Când a izbucnit al Doilea Război Mondial în Europa, Luisei Rainer i s-a alăturat familia, deoarece tatăl ei născut în Germania era și cetățean american, permițându-le tuturor să scape de Hitler și de Holocaust. Actrița era foarte îngrijorată de starea de lucruri a lumii și nu mai putea să suporte fleacurile în care M.G.M. voia să o târască. Când a protestat, Mayer i-a spus clar că, dacă îl va sfida, el o va nega la Hollywood.
Problemele ei legate de cultura de la Hollywood sau lipsa acesteia s-au înrăutățit. Lipsa conversației intelectuale sau preocuparea pentru idei a locuitorilor coloniei de film, cu care a fost forțată să lucreze, a fost deprimantă. Hollywoodul era un loc nesofisticat în care materialismul, cum ar fi preocuparea vedetelor pentru haine, era primordial.
După cum spunea ea, ”La scurt timp după ce am ajuns la Hollywood, dintr-un motiv oarecare am fost la un prânz cu Robert Taylor, așezat lângă mine, și l-am întrebat: ‘Care sunt ideile tale sau ce vrei să faci acum’ și răspunsul lui a fost că voia să aibă 10 costume bune de îmbrăcat, costume elegante de tot felul, asta a fost ideea lui. Practic am căzut sub masă.”
După ce a apărut în ”The Great Waltz” (1938) și ”Dramatic School” (1938), cariera sa a fost practic terminată. Nu a mai făcut niciodată un alt film pentru M.G.M.
”Trebuia doar să scap”, a spus ea despre Hollywood.
„Nu mai puteam suporta această concentrare totală pe sine, pe sine, pe sine. Voiam să învăț și să trăiesc, să merg peste tot în lume, să învăț văzând lucruri și experimentând lucruri, iar Hollywoodul părea foarte îngust”.
Luisa Rainer nu a regretat că nu a devenit vedeta care ar fi putut fi. A supraviețuit tuturor vedetelor legendare din epoca sa, ceea ce este, probabil, cea mai bună răzbunare pentru pierderea unei cariere într-un spațiu pe care nu l-a putut suporta.
A murit la vârsta de 104 ani, în casa sa de la Londra.
foto tumblr.com
Citește și Timpul, filmul, amorul
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
