pinterest.com

Nkos Kazantzakis și soția lui, Galatea Alexiou (Kazantzakis)

Aici, în Grecia, minunea este floarea de neînlăturat a necesității.

Doi titani a avut însorita Grecie, în opera cărora Antichitatea și contemporaneitatea spirituală s-au regăsit sub aceleași auspicii ale dragostei nețărmurite de viață și de libertate, inspirate omului de măreția unui peisaj paradiziac, aducând în aceeași matcă vârfurile semețe ale munților și frământatele talazuri ale mărilor: Homer și  Nikos Kazantzakis (18 februarie 1883 – 26 octombrie 1957), autorul celebrului roman care va face înconjurul lumii, fiind considerat „O călătorie palpitantă în universul însorit al spiritului omenesc. O capodoperă fără vârstă, asemenea Odiseei.” (The New York Times).

Asemeni aedului care cântase în epopeile sale spiritul înflăcărat al grecilor, părintele lui Alexis Zorba reinventează ordinea ideală a lumii, bazată pe curaj, frumusețe, iubire și împlinirea destinului prin libertate: idealul suprem. Într-un alt roman cunoscut, „Raport către El Greco”, scriitorul spunea că ”dacă omul nu ştie să danseze, nu ştie să se roage. Îngerii au gură, dar puterea de a vorbi le e pecetluită; îi vorbesc lui Dumnezeu prin dans.”, iar această formă de manifestare artistică a omului constituie întocmai substanța simbolică a salvării personajelor din opera sa, pentru care viața e ”un șir neîntrerupt de surprize”.

Frumusețea prozei lui Kazantzakis e bucuria zeilor coborâtă în sufletul omenesc spre a-i însenina zilele, de aceea putem spune fără umbră de îndoială că în straturile profunde ale conștiinței lui creatoare, el împlinește un destin orfic, schimbând fața lumii prin setea nemărginită de viață.

Iar personajul care l-a făcut celebru, Alexis Zorba, și-a continuat ascensiunea prin talentul și charisma lui Anthony Quinn, care s-a identificat într-atât cu el încât filmul din 1964, regizat de Michael Cacoyannis, a reușit să adune în palmares nu mai puțin de 10 Premii Oscar. Este unul dintre cele mai strălucite cazuri în care omul se înveșnicește prin forța lui creatoare, singura capabilă să transceadă limita fragilă dintre viață și eternitate  și să devină o filozofie solară a existenței, pe care ar trebui să o cunoască întreaga lume, spre a se salva de la dezamăgire. Grecii, ca nimeni alții, gândesc cu sufletul și de aceea, pentru ei nu există moarte, odată ce ai trăit cu pasiune. Tumultul, dinamica, sângele înfierbântat de valurile pătimașe ale Egeei sacre, soarele arzător și vinul, licoarea zeilor, cea care l-a făcut celebru pe Dyonisos „cel născut de două ori” înaintea lui Bachus, toate acestea ar trebui înțelese ca filozofie a vieții și a morții.

Nu degeaba, Adriano Tilgher, filozoful italian care vorbise atât de „uman” despre o problemă esențială a acestui popor, viața și nemurirea, văzute ca unitate infrangibilă, conchidea: „întreaga literatură greacă răsună de sfatul de a te bucura de prezent, pentru că timpul fuge, ziua de mâine este incertă și degrabă vine ziua când vom fi cenușă și umbră și o îndepărtată, vagă amintire. Bucuria nu este niciodată senină și pură; mereu izvorul plăcerilor poate deveni amar și otrăvit.”

De aceea, cărțile lui Kazantzakis trebuie să intre într-o „programă”- ca să folosim termeni unamim acceptați ca obligatorii – de viață, ca o soluție la marile întrebări despre sensul existenței și puterile umane, despre rolul omului și limitele lui față de sine și față de ceilalți, despre răspunsuri care trebuie luate ca atare sau puse sub semnul întrebării, precum cel dat de Herodot, marele istoric: „Omul nu este decât întâmplare.”

pinterest.com

Anthony Quinn, „Zorba”

Privindu-l pe Zorba dansând, am înțeles pentru prima dată strădania himerică a omului de-a înfrânge gravitatea. Îi admiram rezistența, vioiciunea, mândria. Pe pietrele acelea, pașii lui Zorba, năvalnici și ascuțiți, gravau istoria demonică a omului.

Se opri, se uită la telefericul năruit într-un șir de mormane. Soarele cobora spre asfințit, umbrele se alungeau. Zorba holbă ochii de parcă și-ar fi amintit deodată ceva. Se întoarse spre mine și, cu un gest care-i era familiar, își astupă gura cu palma.

– Vai, vai, vai! Jupâne, făcu el, ai văzut ce scântei scotea dumnealui?

Ne-a pufnit râsul pe amândoi.

Zorba se repezi la mine, mă luă în brațe și începu să mă sărute.

 – Și tu faci haz? îmi strigă el tandru. Și tu faci haz, jupâne? Bravo, băiețaș!

Tăvălindu-ne de râs, ne-am zbenguit îndelung țopăind pe pietre. Apoi, trântindu-ne amândoi la pământ, lungiți pe pietriș am adormit înlănțuiți.

Când s-a crăpat de ziuă, m-am sculat și am pornit de grabă, de-a lungul apei, spre sat; îmi sălta inima în piept. Rareori în viață mai simțisem o atare bucurie, era o sublimă, absurdă și nejustificată voioșie. Nu numai nejustificată, dar contrară oricărei justificări. Pierdusem de data aceasta toți banii, muncitori teleferic vagonete; construisem un mic port pentru a exporta cărbunele, și acum n-aveam nimic de exportat. Totul era pierdut.

Și tocmai în acest moment încercam o senzație neașteptată de eliberare. De parcă aș fi descoperit în sinuozitățile dure și morocănoase ale necesității libertatea țopăind într-un colț. Și țopăiam o dată cu ea.

pinterest.com

Scenă din film (1964)

Când totul merge anapoda, ce bucurie să-ți pui sufletul la încercare pentru a vedea dacă dă dovadă de rezistență și de valoare! S-ar zice că un dușman invizibil și atotputernic – unii îl numesc Dumnezeu, alții Diavol – se năpustește să ne doboare; iar noi rămânem în picioare. Ori de câte ori e învingător în interior, în timp ce în afară e bătut măr, omul adevărat resimte o mândrie și bucurie de nespus. Calamitatea exterioară se transformă într-o supremă și aspră mulțumire.

Mi-aduc aminte ce mi-a povestit Zorba într-o seară:

 „Într-o noapte, pe un munte din Macedonia, acoperit de zăpadă, se pornise un vânt aprig. Zgâlțâia de mama focului micuța cabană unde mă cuibărisem, încercând s-o dea de-a dura. Dar eu o întărisem bine. Stăteam de unul singur în fața vetrei în care ardea focul. Râdeam și-i făceam în necaz vântului, strigându-i :<<N-ai să intri în cabana mea, n-o să-ți deschid ușa ; n-ai să-mi stingi focul, n-o să mă dobori! >>”

La aceste cuvinte ale lui Zorba înțelesem cum trebuie să se comporte omul și pe ce limbă trebuie să-i vorbească necesității puternice și oarbe.

Mergeam iute pe țărm, vorbeam și eu dușmanului nevăzut, strigam : „N-ai să intri în sufletul meu, n-o să-ți deschid ușa, n-ai să-mi stingi focul, n-o să mă dobori!”

Soarele nu se ridicase încă deasupra munților, culorile jucau pe cer și pe întinsul mării; albastre, verzi, trandafirii și sidefii; dincoace, în măslini, păsărelele se trezeau și ciripeau îmbătate de lumină.

Citiți și Întâmplarea suntem noi înșine, de acceași autoare.