„Glory, Glory, Alleluia! Sunt cea mai norocoasă femeie; pentru că am dansat cu un bărbat, care a dansat cu o fată, care a dansat cu Prințul de Wales.”

Așa sunau cuvintele unei piese compuse în 1927, pe când prințul Edward al VIII-lea al Angliei era în culmea popularității.

Serialul The Crown difuzat pe Netflix, o cronică a monarhiei britanice din a doua jumătate a secolului al XX-lea poate ridica, aparent, anumite semne de întrebare. Care este miza acestui serial care redă fidel din culisele puterii din Marea Britanie atâta timp cât monarhii sunt încă în viață?

Răspunsul se descifrează pe parcursul vizionării: transparența și fixarea unui brand de țară. Producția face parte din politica de PR a Regatului Unit, fiind un scut elegant de protecție.

În 1947, pe când avea 21 de ani, tânăra prințesă Elisabeta a II-a a Angliei se căsătorea cu prințul Philip, devenind, după moartea tatălui ei, regele George al VI-lea, regina Angliei și a tuturor statelor din Commonwealth. Prim-ministrul țării era „omul secolului” cum l-a numit însuși generalul Charles de Gaulle – sir Winston Churchill, figură emblematică în istoria țării sale și a omenirii.

Claire Foy în rolul reginei Elisabeta

Claire Foy în rolul reginei Elisabeta

Nimeni n-a uitat cum a ajuns actuala regină să domnească peste cel mai puternic imperiu din lume. Prin renunțarea la tron a unchiului ei, nimeni altul decât Edward al VIII-lea, cel care a făcut istorie nu prin scurta sa domnie de aproape un an, ci prin iubirea neconvențională pentru o femeie americană, de două ori divorțată, Wallis Simpson. Prin abdicarea sa de la sfârșitul anului 1936, fratele său mai mic, Albert, duce de York (Bertie pentru cei apropiați) a devenit rege sub numele de George al VI-lea, Edward a devenit duce de Windsor, iar Wallis ducesă de Windsor. Lui Wallis Simpson i s-a refuzat până la moarte titlul de Alteță Regală, cei doi trăind cea mai mare parte a vieții împreună în exil, în special în Franța. Până la sfârșitul vieții ducele de Windsor a continuat să își „bântuie” membrii familiei prin simpla evocare a numelui său care mai stârnea fiori la Palatul Buckingham.

„Mi s-a părut imposibil să accept această imensă responsabilitate și să accept îndatoririle mele de rege fără ajutorul femeii pe care o iubesc.”

a declarat la radio prințul Edward pe data de 11 decembrie 1936, câștigând în inimile britanicilor și a lumii întregi un imens capital de simpatie și devenind în mentalul colectiv drept „omul care a renunțat la tron de dragul iubirii pentru o femeie.”

ducele și ducesa de Windsor

ducele și ducesa de Windsor

Serialul explorează momente-cheie din domnia reginei Elisabeta a II-a, de la protocolul extrem de rigid al coroanei la crizele politice, economice, succesiunea guvernelor, poveștile de iubire împlinite sau neîmplinite ale membrilor casei regale. El surprinde transformarea în timp a simbolului regal britanic până la ceea ce există astăzi când ne întrebăm, pe bună dreptate, care va mai fi rolul monarhiei constituționale în viitor, mai ales după retragerea recentă a prințului Harry din familia regală și din spațiul public.

Conform spuselor ducelui de Edinburgh, soțul reginei, în fiecare dinastie există conformiști și non-conformiști, cei care au reușit să pună datoria față de țară înaintea propriei vieți, grație unei structuri psihice extrem de puternice (cum este și cazul reginei, cea mai longevivă din istorie) și cei mai pătimași care n-au reușit acest lucru. Din a doua categorie face parte și prințesa Margaret, sora mai mică a reginei. Ironia soartei a făcut ca, încă din copilărie, Margaret să își dorească cu ardoare rolul de regină, în timp ce sora ei mai mare și-ar fi dorit să rămână în umbră. Alegerea nu le-a aparținut.

prințesa Margaret, contesă de Snowdon

prințesa Margaret, contesă de Snowdon

Lui Margaret i s-a refuzat iubirea pentru Peter Townsend, intendentul reginei-mamă, fost aghiotant al regelui George al VI-lea și pilot de vânătoare, pe motiv că era un bărbat divorțat, iar biserica anglicană nu accepta aceasta. Regina Elisabeta a fost sfâșiată între iubirea pentru sora ei mai mică și îndatorirea de regină care a obligat-o să ia decizia în defavoarea lui Margaret. Încă o iubire sacrificată pe altarul datoriei …

„Am luat hotărârea să nu mă căsătoresc cu Peter Townsend. Știu că aș fi putut să închei doar o căsătorie civilă, cu condiția să renunț la drepturile mele de succesiune. Dar biserica ne-a învățat că o căsătorie creștinească nu se poate desface și atunci, conștientă de îndatoririle mele față de Commonwealth, am decis să respect acest considerent înainte de oricare altul. Făcând aceasta am fost întărită în alegerea mea de sprijinul și atașamentul fără rezerve ale căpitanului Townsend.”

Se va căsători în 1959 cu fotograful Antony Armstrong-Jones, căsătorie aprobată de data aceasta de regină și de Parlament. Turbulențele în viața ei au continuat, ca urmare a reprimării sentimentelor și s-au manifestat prin consumul abuziv de alcool și fumatul obsesiv care i-au și grăbit sfârșitul. O rivalitate surdă a existat mereu între cele două surori, atât de diferite temperamental. Însă farmecul lui Margaret a servit și scopurilor diplomatice ale Marii Britanii în relația cu Statele Unite.

„Scientia Potentia Est” – decide regina Elisabeta atunci când, sub povara responsabilităților coroanei, realizează că nivelul educației sale era precar în raport cu cel al personalităților politice ale momentului, așa că a decis să angajeze un profesor particular în primii ani de domnie.

În relația cu prima doamnă a Statelor Unite, Jacqueline Kennedy, mai întâi regina a invidiat-o pentru cultura și strălucirea sa în public, pentru ca apoi să-și manifeste compasiunea sinceră după teribila tragedie a asasinării președintelui. Regina a trecut peste protocolul Palatului și a dispus ca întreaga familie regală să păstreze doliu timp de o săptămână în onoarea președintelui Jack Fitzgerald Kennedy și să fie trase clopotele la Westminster Abbey, tradiție rezervată până atunci exclusiv membrilor Casei Regale.

Jacueline Kennedy și regina Elisabeta a II-a

Jacueline Kennedy și regina Elisabeta a II-a

Și prietenia are de suferit în fața îndatoririlor membrilor familiei regale. Prințul Philip se vede nevoit să renunțe la prietenia ce îl lega de Mike Parker, fost ofițer în Marina Regală și secretar personal. Se cunoscuseră în timpul războiului, ambii fiind înrolați în forțele navale. În timpul unei călătorii împreună în mai multe state din Commonwealth, Parker  încalcă regulile și este nevoit să demisioneze.  Fostul său prieten, ducele de Edinburgh, devine astfel pentru el un simplu … „sir.”

În scenă își face apariția micul prinț Charles, astăzi Prințul de Wales și un mare prieten și ambasador al țării noastre, printre altele. Împotriva voinței mamei sale, dar prin voința exclusivă a tatălui său, care s-a simțit mereu pe locul al doilea în familie în materie de decizii importante, Charles a fost trimis la o școală din Scoția cu un regim spartan, aceeași pe care o absolvise tatăl său cu ani în urmă. Dar așchia uneori sare departe de trunchi … Charles se dovedește o fire sensibilă în copilărie și sentimentală în tinerețe.

Pe linie dinastică, Charles s-a simțit apropiat de unchiul reginei, Edward, regele abdicat, cu care a purtat corespondență. Iubirea dincolo de granițe dintre Edward și Wallis i-a fost sursă de inspirație. Pe măsură ce se simțea renegat de propria-i familie pentru lipsa de dârzenie, Charles a realizat că începuse să-i ia locul lui Edward, decedat în Franța în 1972. Povestea va continua …

foto: tumblr.com

Scenariul: Peter Morgan

Distribuția: Claire Foy (tânăra Elisabeta a II-a)

Matt Smith (tânărul Philip, duce de Edinburgh)

Vanessa Kirby (tânăra prințesă Margaret)

John Lithgow (sir Winston Churchill)

Olivia Colman (Elisabeta a II-a la maturitate)

Tobias Menzies (Philip, duce de Edinburgh la maturitate)

Helena Bonham Carter (prințesa Margaret la maturitate)

Citiți și Nefericitul an 1889