SUN WENBO
Un minunat poet chinez din Sichuan (n. 1956) a cărui filosofie amintește de celebrul ”gândesc deci nu exist” al lui Gellu Naum, care era, dealtfel, apropiat de taoism.
Nici o legătură cu Metafora
Pentru el, limba este o carcasă goală,
toate cuvintele caută o cale de ieșire.
Dacă spune „cais”, se referă la „un alb sumbru”,
Dacă invocă „băutul ceaiului” se gândește la „o după-amiază
plictisitoare ”- necunoscătorii, cei care nu au treabă cu
literatura, ridică stingătoarele de focuri critice,
jucând rolul cavalerilor dispăruți. Ce știu ei
despre cele o mie de straturi de mister din interior: mai întâi bolile
care atacă trupul când îmbătrânește, apoi atacul zădărniciei,
o luptă între doi monștri – sufocantă,
care te face să vezi trecutul și viitorul, licori verzi și lumini roșiatice
pe deasupra norilor de furtună, totul pare trecător.
Dar nu, nu trece nimic, vorbitul despre ele le pune vremelnic pe fugă.
Vorbitul îți distrage atenția, te face să iei limbajul drept ceva real
Dar durerea și sexul rămân de neînțeles
Atotputernice în mister.
Mai ales cei care vor să ajungă la un liman se ard.
El vrea să le spună, „liman” înseamnă ieșire.
La fel cum spune: „a vorbi” e epuizant. Orice cuvânt rostit
înseamnă o secundă sau două de inexistență, indiferent dacă acela este
„revoluție” sau „decadență”.
___________________________________________
„Liber” este numele singurătății
Tu, o amintire a singurătății, un singur cuvânt
rătăcind peste crestele minții mele
peste stânci abrupte care coboară în râpe reci.
Ca o femelă leopard chinuită de foame,
se mișcă rapid fără să lase urme.
Cuvântul îmi spune
că nu vrea să dispară în gol
ca și cum n-ar fi existat niciodată.
Vrea să îl țintuiesc, să îl urmăresc
ca un vânător și să-l găsesc în memorie,
să-l rostesc răspicat. Dar chiar nu știu
unde să-l așez. Cuvântule, unde ți-e locul
în lume? Această lume nu e chiar a mea,
e o lume a politicienilor, a oamenilor de afaceri.
Înaintez prin ea cum aș merge pe o muche de cuțit sau printr-un labirint.
Este într-adevăr un labirint.
Televiziunea și ziarele ne învață reguli,
intrările și ieșirile din joc. Toți spun că
ai nevoie de bani ca să fii fericit, ca să trăiești demn.
Văd ușile marelui labirint cum se deschid larg.
Nu vreau să intru. Aș prefera
să mă întrețin cu o floare, cu o pasăre, cu o stea. Aș prefera
să mă închid în această cameră
Aș prefera să te las, cuvântule … să dispari.
––––––––––––––––
POEZIA NONSENSULUI, 2
Zăpada ta nu e a mea. Zăpada mea este în curte.
Când se crapă de ziuă ies afară și găsesc tot pământul acoperit
și amprentele câinelui meu în omăt – dar nu în felul în care
cineva le-ar desena pe o coală. Nu, sunt forme neîngrădite de minte.
Câinele meu desenează fără intenție. Întrezăresc munți
și ape acolo – văd piscurile Emei și râul Minjiang
cu nori atârnați pe cer și o femeie frumoasă care spală haine.
O să spuneți că sunt lunatic și poate chiar sunt.
Pot să merg și mai departe, pot fi încă mult mai dus cu pluta
și spun că văd filozofia în zăpadă, nu din aceea de-a lui Kant
sau Kierkegaard, ci o filozofie a momentelor care se risipesc.
Ați încercat să vă țineți ochii concentrați pe ceva,
doar ca să vedeți cum începe să dispară? Asta se întâmplă acum.
Stau în pridvor de mai puțin de o oră,
jumătate din statul de omăt s-a topit, se vede din nou pământul – lucrurile se întorc
la forma inițială. Poate că zăpada mea nu este zăpadă,
ci ceva menit să-mi arate sensul pierderii.
________________________
© Traduse de Mindy Zhang și Afaa Weaver și de Ilinca Bernea în engleză
