Fata cu cercel de perlă
Am ajuns la Haga într-o dimineață însorită de duminică. Ca și tine, îmi amintesc. Nu știu cât ai apucat tu să vezi în cele câteva ore în care te-ai repezit aici de la Bruxelles. Știu, sunt „doar” vreo 180 de kilometri și „era păcat” să nu vezi un loc nou, dacă tot erai pe aproape. Era păcat „să pierzi timpul” odihnindu-te într-o duminică, ziceai, chiar după o săptămână grea de muncă până seara târziu. Trebuia să mergi, să vezi. „I haven”t been everywhere but it”s on my list”, glumeai ades, cu un zâmbet indescifrabil. Și știu că lista ta era lungă, foarte lungă. Iar timpul rămas era scurt, foarte scurt. Dar n-aveai cum să știi asta, nu? Și totuși…te grăbeai.
Despre „Den Haag” (în limba olandeză) știam doar câteva lucruri basic: că aici se află cele mai importante foruri judiciare al Națiunilor Unite – Curtea internațională de justiție și Curtea penală de justiție (având, desigur, scopuri și competențe diferite), că aici funcționează guvernul și parlamentul Olandei (deși capitala este Amsterdam) și că, în timpul celui de-al doilea război mondial, mare parte din oraș fusese demolată și zeci de mii de oameni evacuați din casele lor atunci când ocupanții germani ridicaseră, chiar prin oraș, celebrul Zid al Atlanticului – o construcție uriașă de peste 5000 de kilometri care pleca din nordul Norvegiei până în sudul Spaniei, menită să-i apere de o potențială debarcare a aliaților.
Așadar, mă așteptam să găsesc un oraș nou, reconstruit în totalitate după război, fără o amprentă proprie, personalizată, caracteristică doar orașelor vechi, a căror istorie de secole vorbește din orice detaliu. Clădirile foarte înalte, din materiale evident moderne și cu arhitectură îndrăzneață, care ne-au întâmpinat la intrarea în oraș, păreau să-mi confirme așteptările. Așteptări care însă au fost contrazise când am intrat în zona centrală a orașului. Ne-am oprit lângă Academia de Artă, situată peste drum de unul dintre canalele care străbat circular orașul.
În timp ce merg pe jos, absorbind atmosfera tihnită de duminică însorită, mă tot gândesc unde te vei fi oprit tu, unde ai parcat mașina și încotro ai ales să te îndrepți. Căci dacă aș merge exact pe urmele tale, poate aș găsi vreun gând stingher care, rătăcindu-se atunci de tine, a rămas hoinar aici, așteptând să-l culeagă cineva și să ți-l înapoieze…
Ajungem în fața unei clădiri impresionante în stil neo-gotic, cu obișnuitul turn înalt cu ceas într-o margine. E Palatul Păcii, sediul importantelor organisme internaționale menționate mai sus și a altora în plus. Fiind duminică, nu se poate intra nici măcar în curtea mare și frumos îngrijită, la care mă uit prin porțile ce decupează frumos gardul simbolic.
Mai departe, statuia din bronz patinat care îl imortalizează pe regele Willem I (primul rege al Țărilor de Jos) într-o atitudine măreață și ușor belicoasă ne sugerează clar că cele trei corpuri de clădire de peste stradă, în forma literei U, sunt reședința regală din Haga. Una dintre. Îmi place simplitatea și sobrietatea construcției cu un singur etaj, cu intrări mari și arcuite și ferestre la fel de generoase, cu obloane din lemn colorat deschise larg ca o invitație de a arunca o privire înăuntru. Căreia nu-i dau curs însă, dintr-o discreție înăscută.
Fata cu perlă
Mergând pe malul lacului Hofvijver, privesc fascinată cum în apa lui se reflectă norii și clădirile de pe margine. Fântâna arteziană din mijloc îmi amintește de una mult mai înaltă, cea din mijlocul lacului Geneva, pe malul căruia mă plimbam într-o vară mai fericită. De fapt, în ultima mea vară cu adevărat fericită.
Ajungem la Binnenhof, un întreg ansamblu de clădiri gotice, cu ulterioare adaosuri neogotice, unde se află sediul parlamentului, cabinetul prim ministrului și alte unități administrative. Ne plimbăm în voie prin curțile interioare ale acestor construcții impozante, cu ziduri din altfel de cărămidă roșie decât la noi, anume mai mică, îngustă și accentuat drepunghiulară, și nu văd picior de paznic sau polițist. Pe jos e pavat tot cu piatră drepunghiular-roșiatică, aliniată într-o țesătură perfectă, așa încât ai senzația că pășești peste un puzzle abia terminat de niște mâini iscusite.
Curțile acestea interioare, care dau din una în alta, ne duc exact spre locul în care aștept demult să ajung: Mauritshuis, muzeul ce adăpostește o mare parte dintre cele mai valoroase lucrări originale din epoca de aur a picturii olandeze. Clădirea nu este foarte mare, doar parter și un etaj, dar este în sine o bijuterie arhitectonică, iar curtea din față arată ca o expoziție de flori multicolore.
Înăuntru, pășesc cu venerație, ca într-o biserică, prin sălile dedicate marilor pictori. Deși văzusem majoritatea picturilor celebre în multe albume, originalele expuse aici induc o fascinație generală, se pare, din moment ce sălile sunt pline de vizitatori dar liniștea e absolută, ca și cum ar fi goale. Lumea uită să și respire în fața „Lecției de anatomie” alui Rembrandt, unde rămân și eu minute în șir.
Alunec dintr-o sală în alta ca și cum aș aluneca printre secole, legate între ele prin eșarfa invizibilă a nemuririi Artei. Rembrandt, ambii Peter Breughel, Rubens, Hans Holbein, Van Eyck, Van Dyck au găsit, prin picturile lor, secretul vieții veșnice.
Și deși știam că o voi vedea și așteptam cu nerăbdare, privirea misterioasă a „Fetei cu cercel de perlă” (cea mai cunoscută lucrare a lui Vermeer) îmi înțepenește brusc picioarele în ușa unei săli. Timpul se oprește în loc, pe lângă mine trec oameni în toate direcțiile și doar la un moment dat mă trag puțin într-o parte din calea lor, fără să-mi pot lua ochii de la acest tablou care pentru mine are o semnificație specială, dureroasă.
Demult, cumpăraseși cartea cu același nume, scrisă de Tracy Chevalier. O citiseși, îți plăcuse, apoi o citisem și eu. Și așa am început să visăm că vom ajunge să o vedem odată împreună. Nu cred că ai avut timp să vii la muzeu să o vezi atunci, altfel precis mi-ai fi spus, așa cum încerc eu să-ți spun ție acum. Dar e târziu, mult prea târziu, și mă gândesc că poate nici nu trebuia s-o văd singură…
Orele s-au scurs prea repede și, în cele doar două pe care le mai avem până la plecare, hoinărim pe unde ne duc pașii, ca să simțim pulsul orașului. Un oraș viu, studențesc unde, deși mai sunt vreo două săptămâni până începe anul universitar, agitația se simte peste tot, în freamătul străzilor și mișcarea dezinvoltă a grupurilor de tineri veniți din toată lumea (după limbile vorbite), care deja încep să se adune în zona campusului și clădirilor universitare, pe unde am ajuns din întâmplare.
Mileniul al treilea respiră din arhitectura îndrăzneață a tuturor clădirilor noi, potențând, datorită unui plan urbanistic coerent și armonios, construcțiile ridicate în mileniul trecut, din care respiră multe secole de istorie și cultură. Spațiilele verzi generoase, atent întreținute, designul stradal plin de imaginație și canalele pe care plutesc deopotrivă rațe, lebede și bărci de agrement, fără a se stingheri reciproc, completează imaginea unui oraș în care îți dorești să revii.
Fixez atent parcarea de vis-a-vis de locul de unde trebuie să plecăm, căci văd multe motociclete intrând sau ieșind. Apoi îmi amintesc că tu veniseși aici cu mașina… Și-n timp ce ieșim din oraș, îmi doresc, mai mult ca orice, să fi putut vedea totul cu ochii tăi. Iar tu să știi cât de frumoasă este, și în realitate, misterioasa Fată cu cercelul ei de perlă.
Un text de CORINA CIOLACU
După absolvirea Facultății de filologie – secția engleză, din cadrul Universității ”Al. I. Cuza” din Iași, Corina Ciolacu a profesat în învățământul liceal, ca profesoară de limba engleză. După marea tragedie personală suferită (pierderea Sabinei, unicul copil, într-un accident rutier), a publicat două cărți. „Poveștile unei motocicliste (și nu numai)” a apărut în 2019 la editura Dexon Office din București și a fost publicată sub numele fiicei sale, ca un dureros omagiu, întrucât este construită pornind de la un blog scris de aceasta. Apoi, în 2022 i-a apărut volumul „error 2017: Timp inversat”, sub nume propriu, la editura Creator/Libris.
În prezent are în lucru un nou volum.
