„Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!».

Pe 12 decembrie, trenul care îl aducea de la Drobeta-Turnu Severin intră în Gara de Nord după ora 10 noaptea…când ajunge acasă, Nichita se culcă…noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice…Mircia Dumitrescu își amintește:
„Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!».
Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele.
Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare…Dar am stat. Atunci, din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la Spitalul Fundeni. Am spus acolo că e vorba de Nichita Stănescu, dar nu ştia nimeni cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate… „nu cultura e cea pe care o ştie lumea…”
Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioarele lui, tot timpul conștient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La câteva minute după ora 2 noaptea (se făcute deja 13 decembrie), lupta s-a sfârșit.
Doctorul Chirilă, care era de gardă, îşi aminteşte:
„Mi-e o sete sălbatică”, repeta…
Nichita avea propria sa viziune asupra morții: o trata cu ironie, cu curiozitate, cu curtoazie. În această a treisprezecea noapte din decembrie, poetul o întâlnește.
Spunea mereu: „când o să mor, o să fiu curios să văd ce simt și vreau să spun asta!”.
Nu-l uitaţi
Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,
ca şi cum ar fi viu între noi,
ca şi cum s-ar fi întors acasă.
De fapt el s-a întors dintre noi întâiul,
numai că s-a întors puţin mai ostenit
şi pe un pat nevăzut şi-a aşezat căpătâiul
lângă veniţii acasă din mit.
El şi-a făcut lucrul lui acum
poate că îi e sete, o sete arzând
ora până la noi ca un fum.
Deci lăsaţi pentru el să cadă vin pe pământ.
Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
strigaţi-l din când în când pe nume,
ca şi cum ar fi viu printre noi
…şi atunci el va surâde în lume.
„Avem nevoie de ani, ca să înțelegem cât de prețioase sunt clipele…”
„Eu nu sunt altceva decât
O pată de sânge
Care vorbește.”
Nod 13
N-am să știu niciodată
când am trăit,
de ce am trăit am să uit
cum uită ochiul spart, lumina.
Ţin încă în mână un ciob de amforă
al cărei vin l-am băut chiar eu
şi al cărei lut e chiar mâna mea.
Văd un vulture marin,
dar poate
că eu sunt văzut de el, –
poate că el vede un vultur marin.
*****

Tocmai acum, tocmai acum
când o iubesc cel mai mult,
tocmai acum am minţit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea ţine cel mai mult la mine,
tocmai acum am umbrit-o.

Tocmai acum, tocmai acum
când ea se gândeşte la mine fluier a pagubă.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea e cea mai frumoasă de pe lumea
stelelor mele,
orbesc.

Tocmai acum, tocmai acum
când îi simt graţia
străbătând toate zidurile oraşului
surzesc.
Tocmai acum, tocmai acum
când simt că ei îi este dor de mine
îmi jignesc prietenii
nemaisuportând cât de dor poate să-mi fie de ea.

”Tocmai acum, când o iubeam cel mai mult”

Tocmai acum, tocmai acum
când ea îşi calcă de drag de mine
rochia în carouri,
eu stau şi curăţ lănci cu benzină
ca să le azvârl în animale şi în vulturi.

Tocmai acum, tocmai acum
cind ar fi trebuit să fiu
cuprins de o tandră alergare,
mă prelungesc în vis
de frica de a fi fericit.

Tocmai acum, tocmai acum
când ea iradiază de lumina inimii ei,
citesc despre toate novele
şi toate stelele explodate
şi mă lungesc cât cea mai lungă stradă din oraş
şi mă asfaltez
şi mă îmbrac în ninsoare şi gheaţă,
mai ales în gheaţă,
maii ales în gheaţă, mai ales în gheaţă,
ca ea, scumpa şi divina de ea
trecând să alunece
şi să cadă şi să-şi rănească glezna,
pe care, doamne,
de atâta vreme nu i-am mai sărutat-o.

La urma urmei,
cine are curajul să sărute o gleznă
dacă ea nu şchioapătă?!

*****

„E o întâmplare a fiinţei mele

şi atunci fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare

mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart

fluviul rece în delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

 

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă şi în nesfârşire

se face coloană sau altceva

mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,

douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pământ,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuită luptă

a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.”

 

 

„Ea”, poem de Nichita Stănescu

Citiți și Să ai curajul să spui da, de Rudyard Kipling…