O chestiune  despre care nu se prea vorbește:  rușinea de a fi fost mințit, de a fi fost fraier sau fraierit. Sau aceea de a fi fost tâmpit.

Minciuna e sancționată, mincinoșii, impostorii, escorcii sunt puși la zid, dar faptul de a fi trăit în minciună poate chiar un timp îndelungat stigmatizează victima. O bună parte din viața ei e însemnată de neadevăr, de amăgire.

Am nenumărate remușcări și regrete. Sunt și greșeli morale printre ele, dar nu atât de multe ca acelea datorate ingenuității cu care m-am apropiat de artă, de cărți, de oameni și care s-au dovedit a fi rezervoare de iluzii. Natura nu dezamăgește niciodată, nici măcar atunci când ne răpește ce ne-a dat. Dar cărțile, ca și oamenii, mint.

Remușcările nu le ai doar când te știi vinovat, după cum vinovat nu te simți doar când faci răul cu bună știință.

În mod analog și faptul că ai fost prost te umple de regrete, deși nu ai fost prost că ai vurt, ci că nu ai putut  mai mult.

Cine spune că prostia nu doare trebuie că n-a avut parte de ea.

Tot aud că inteligența și luciditatea predispun la suferință. Da. Doar în măsura în care te fac să realizezi cât ești de prost. Dar și prostia inconștientă te împinge în tot soiul de buclucuri și te umpli de cucuie.

 

Tinerii care au fost racolați de Patidul Național Socialist au fost, desigur, supuși unui proces de îndoctrinare, vina lor e minimală, au fost trași pe sfoară. Dacă ar fi avut mijloace să opună rezistență ar fi făcut-o. N-au avut însă discernământul necesar. Lipsa lui nu e un ”păcat”. Într-un anume sens au fost dresați ca niște câini de luptă să facă rău. Și l-au făcut.  Apoi, când și-au dat seama, și era desigur prea târziu, faptul că au știut că au fost spălați la creier nu i-a scutit de remușcări. Chiar dacă le era limpede că au fost ei înșiri expuși unui soi de experiment sinistru și că sunt mai mult victime decât călăi, tot au resimțit chinuitor povara de a fi făcut răul.

Teza lui Sarte că nu există situație fără ieșire (căci dacă ești forțat să omori un om ai libertatea să te sinucizi) e validă cu condiția să nu te afli într-o stare de conștiință alterată. Sau să nu fi fost mințit că acel om ți-a violat și torturat fata sau mama. Dacă ești pus situația de a credita această minciună (dovezi false etc) lucrurile se schimbă.  Minciuna schimbă totul.

Să luăm următoarea situație ipotetică: un germene atacă sistemul nervos al oamenilor și îi face violenți. În starea acută a bolii lovesc, atacă, violează. După o vreme organismul reușește să neutralizeze germenele. Dar răul rămâne bun făcut și vinovăția e prezentă.
În mod analog, dacă faci binele involuntar, starea de confort sufletesc e cât se poate de substanțială.

E o problemă filosofică. Această vinovăție reală și resimțită ca atare, dar căreia nu îi ești autor ci beneficiar. E o vinovăție prin concesiune, prin procură… E captată ca un virus.

Îmi repet în fiecare zi că AM FOST mințită, că minciunile despre viață mi-au fost predate de alții care habar n-aveau că mint, mi le-am însușit din cărțile unor mincinoși involuntari. Minciuna circulă între inocenți și îi infectează cu vinovăție.

În numele unei realități inexistente și al unor repere false și al unei lumi iluzorii nu poți face binele. Deci faci și îți faci rău. Și apoi?

Tinerii și copii sunt mult mai ușor de tras pe sfoară. Ei cunosc, într-o primă etapă, viața prin spusele altora. Li se spune: chipul din oglindă ești tu. Li se arată o carte și li se spune: aceasta este o oaie, acela e un lup.

Aproape orice adolescență stă sub semnul fantasmagoriilor culturale.

 

Minciuna din cărți e mai vinovată decât minciuna oamenilor? Cea inconștientă e mai puțin gravă?  NU. Pentru că nu e cu nimic mai inofensivă.

În vinovăție scuzele, explicațiile și justificările  psihologice nu contează. Nu te liniștește cu nimic să știi că nu ești vinovat ”din vina ta”. Că răul nu l-ai făcut cu intenție.

Rușinea de a fi trăit în minciună, involuntar, și de a fi împărțit minciuni ca pâinea caldă, fără să o știi, e la fel de greu de îndurat și dacă ești și dacă nu ești principalul responsabil.

Vinovăția nu e bună de nimic. N-are nimeni nevoie de ea, e doar o rană din care curge sânge în prostie.

De iertare e nevoie și de adevăr. Atât.

Citiți și Postmodernismul, de aceeași autoare.