Națiune de ascultaci și de părerologi

Am ajuns să nu ne mai intereseze cine ne administrează banii și ce se întâmplă cu ei. De fapt, nu mai știm.

Cifrele curg într-o viteză amețitoare, iar populația, fără educație financiară din școală, cade pradă indiferenței, incapabilă să mai deslușească ceva prin hățișul termenilor. Nimeni și nimic din lume nu mai justifică inițiativele guvernamentale decât prin fraze goale și fără sens, pe la vreun talk-show la care sunt invitați reprezentanți obscuri ai partidelor politice, care vin și spun pe de rost o poezie, terminată invariabil cu va fi bine.

Nu mai avem analiști economici care să prezinte lucrurile pe înțelesul tuturor, astfel încât cetățenii să-și poată face propriile previziuni raportate la venituri, să-și asume austeritatea, să aibă o viziune care să le dea confortul unui trai decent pentru care muncesc până la istovire.

Politica e făcută pentru oameni, dar pentru aceiași, de acolo de sus, care nu mai au semnal pentru cei care îi întrețin prin taxele pe care le plătesc.

Trăim într-o societate bolnavă, atinsă  la resorturile intime, care a determinat o boală și mai gravă la suprafață: indiferența.

Ne ducem zilele de azi pe mâine, fără să crâcnim, fără să ripostăm. Dezbaterea publică e o mascaradă de care și un circ de provincie ar râde cu poftă. Tot mai des e invocat Caragiale, pentru că tot mai mult ne confruntăm cu schimbarea de formă, la propriu și la figurat.

Vorba lui: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”. Am devenit o națiune de ascultaci și de părerologi, care ne îmbătăm cu apă rece ca să nu ne mai facem probleme că ne-am decerebrat cu tot cu coloană vertebrală. Am păstrat însă teama de represalii – care este reală, desigur – și vorbitul pe la colțuri, ca să nu ne prindă șeful să ne rupă fâșul.

Asumarea, ca atitudine civică, nu mai contează. Contează doar pălăvrăgitul pe Facebook.

Probleme existențiale? Nu mai avem.
Le-am epuizat, probabil. Acum avem doar cozerii: cine ce a mai zis, cine pe cine a mai înjurat, cine cu cine se iubește, cine cu cine n-ar trebui. Ne revoltăm selectiv, pe subiecte care stârnesc reacție, nu reflecție. Ne aprindem pentru scandaluri sexuale, dar ne plictisim instant când e vorba de educație, sănătate sau dreptate socială.

Îl linșăm pe cel care a făcut o glumă proastă, dar trecem senin peste contracte cu dedicație, pensii speciale sau vânzări de țară la bucată. Pentru că, în fond, e mai ușor să-ți dai cu părerea despre un soț „misogin” sau o soție „minoră” decât despre cât de mult ți se scurge viața între două facturi de curent.

Când va trece tevatura, va veni liniștea.
Și odată cu ea — factura.
Atunci ți se vor usca brusc toate teoriile de pe Facebook și vei rămâne doar tu, cu salariul mic, frigul mare și întrebarea aceea urâtă: „Cine mă reprezintă, de fapt?”

Apoi, firește, vor veni alegerile.
Și ghici ce? Îi vei vota tot pe ei. Nu din iubire, ci din lipsă de alternativă. Pentru căeducația pentru valori încă nu are loc în programa școlară. E prea aglomerată cu formule, cronologii și comentarii literare învățate pe de rost. Nimeni nu te-a învățat cum să alegi lideri, doar cum să reciți Eminescu.

Și nu vei înțelege de ce, în continuare, trăiești într-o țară în care se alege „răul cel mai mic”, dar se trăiește din ce în ce mai rău.
Democrația, în România, nu se mai învață, nu se mai construiește — se cântă „după ureche”. Iar urechea poporului e obosită, iritată, manipulabilă.

Un popor neinstruit e cel mai ușor de condus.
Adică de păcălit.

Și vei mai avea o dată nervi. Vei urla în gând, poate chiar și online. Dar nu-ți face griji, sistemul are antidot:
Va apărea imediat un nou scandal — cu vreo profesoară prea tânără, cu vreo identitate sexuală „dubioasă”, cu vreo vedetă care nu mai e ce-a fost.
Pentru că doar asta mai inflamează publicul mioritic.
Doar de asta se prinde nația: de carne, de pat, de bârfă.

Restul e greu. Restul cere să gândești.
Să te educi. Să iei decizii.
Și să nu mai cazi în capcana lor preferată:
Să vorbești despre orice, doar ca să nu te întrebi nimic.

Probleme existențiale nu mai avem. Avem doar cozerii. Ce a mai zis unul, ce a mai zis altul, că ăla e misogin, iar soția lui minoră. Când va trece tevatura, va veni factura la gaz și curent. Atunci să vezi ce îți vor pieri cuvintele. Cum te vei uita din nou cu jind la prăpastia insurmontabilă dintre cei pe care i-ai ales și tu, care muncești pentru ei. Iar peste patru ani îi vei vota tot pe aceia, pentru că educația pentru valori nu-și găsește loc în programa școlară, printre atâtea altele, care astăzi sunt importante și mîine nu mai sunt, și vei rămâne uimit cu câte vorbe bune te vor mitui să pui ștampila unde trebuie.

Democrația e înțeleasă de fiecare în felul lui și cântată după ureche, fără partitură. Un popor neinstruit e cel mai ușor de condus. De manipulat adică.

Și iar te vor apuca nervii. Dar stai liniștit, va apărea și atunci un scandal pe vreo temă de sexualitate, pentru că se vede că doar asta mai inflamează publicul mioritic. Factorii declanșatori ai supărării concetățenilor sunt legați de cât de femeie sau cât de mascul feroce ești, iar traiul zilnic, cultura, educația, spiritul, acestea sunt accesorii pe care ni le vântură pe la nas o dată la patru ani niște unii care nu au școală nici cât am avut noi vacanță.

Dar până atunci, ia uitați ce lecție ne dă una dintre cele mai importante femei din lumea asta. Poate băgăm ceva la cap.

Nu pentru noi, pentru copiii noștri, care ne vor plăti datoriile și care, pe drept cuvânt, ne vor judeca aspru că le-am jucat norocul la cacealma.

Asta dacă vor mai putea. Mi se pare că societatea se transformă tot mai mult într-o lume de abulici, care se mulțumesc cu ce le aduce ziua de astăzi, fără să se mai gândească la ziua de mâine. Și totuși, va trebui să le dăm socoteală!