Gânduri pentru o gară

În fiecare zi cedăm câte o bucată din noi
din vastele noastre teritorii în care am ars
necunoscând socoteala crudă a timpului.

Câinele tău s-a închis în metafizica mea
tace molcom cu botul pe labe
în fiecare zi mai lasă la vedere câte o coastă
pierdut printre linii privește năuc înspre gară.
L-am hrănit cu poemele tale minimaliste
cu romantismul meu desuet
se confundă cu noi
ai întins mâna
parc-a întins-o Dumnezeu.

În fiecare zi învățăm umilința de a fi
anexăm noi teritorii morții
rochia verde
peronul
o țigancă ghicește în stele eclipsa de lună
nu mai știu de e numai cafea sau e doar amar
același gust are se-ncrâncenă pielea
aici și acum
rămâi.

O să ne moară de foame câinele ăsta
cât noi adăstăm prin tranșee
pre(a)ocupați cu ale noastre
noi într-o parte a vremii el între noi
tu desculț printre ecuații inventezi axiome
eu nasc întruna cuvinte neobosite
nemaivăzute
privesc printre ele
mă duc și mă-ntorc de fiecare dată alta
mi-am lepădat ultima piele
i-am dat-o lui la păstrare
să se întindă pe ea când e frig
eu stau între oasele mele pulsez într-un geamăt prelung
tu curgi liniștit prin venele lui
nu ne vedem
trenuri de-o gară ne-au mai rămas
deschide larg fereastra
să bat până când dau de lumină.

Citiți și Poemul zilei