În fața raftului de cărți din copilărie, mă încearcă o sfială aparte, pentru că regăsesc nu numai atmosfera tihnită a anilor fără de griji, ci și istoria unui șir întreg de personaje care mi-au deschis ferestrele vieții… Abia mai târziu, mult mai târziu, am învățat să ”învăț” despre scriitori… acei ”ultimi mohicani” ai unor vremuri importante din istoria culturală a umanității și să înțeleg că biografia lor este suportul pe care se ridică Opera, ca o completare ideală a propriei existențe.
James Fenimore Cooper (15.09.1789 – 15.09.1851) este considerat drept cel mai important scriitor american al primei jumătăți a secolului al XIX-lea prin faptul că opera sa așază temeliile unei direcții literare originale, scrierile sale fiind reprezentative pentru romanul western, roman de aventuri în care se confruntă două civilizații – albii și pieile roșii – într-o țesătură narativă plină de suspans din care nu lipsesc nici intrigile de orice natură, inteligent orchestrate, nici poveștile de dragoste cu happy-end.
Suprapersonajul care se distinge pe fundalul acțiunii este natura însăși, mai precis preeria, spațiu simbolic asimilat libertății și ascunziș tainic al mohicanilor îndrăgostiți de viață. Povestitor înnăscut, Cooper are harul nativului care simte prin toate fibrele ființei sale contactul cu Mama Natură, în care elementele primordiale (apă, aer, foc, pământ) îi sunt aliate și sprijin în lupta pentru supraviețuire.
Căci despre asta este vorba în romanele care l-au consacrat și dintre care multe au fost ecranizate cu un succes extraordinar: ”Călăuza”, ”Ultimul mohican”, ”Aventurile lui Ochi-de-Șoim”, ”Vânătorul de cerbi”: viața este un dar pentru care trebuie să lupți până la ultima suflare, indiferent de ceea ce aduce cu sine, bun sau rău, iar civilizația se întemeiază pe energiile pozitive emanate de spiritele luminoase ale oamenilor care cred cu tărie în Univers și îi păstrează cu sfințenie legile nescrise.
”Un loc mai bun decât acesta nu ar fi putut găsi pentru ceea ce urmăreau. Crengile dese atârnau deasupra apei, alcătuind o adevărată boltă de frunze. În partea dinspre uscat a acestui golf micuț se afla o plajă îngustă, cu pietriș, unde o mare parte a grupului coborî pe uscat, ca să aibă un loc mai comod de odihnă, care putea fi observat doar dintr-un singur punct al râului. Dar chiar și de acolo pericolul de a fi descoperiți părea destul de mic, deoarece desișul era de nepătruns, și terenul din spatele lor atât de umed și mlăștinos, încât treceai greu prin el.”
(J.F.Cooper – ”Călăuza”)

Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.