Vis
N-ați văzut cumva un vis? Să-l trăiesc, că i-am promis.
Am avut un vis ciudat, noaptea trecută: se făcea că mai aveam o căsuță mică, undeva în fundul grădinii, o căsuța veche de vreo câțiva zeci de ani dar de care, se pare că, nu știam nimic. Părea un fel de casă din turtă dulce, însă, doar părea, nu era. În schimb, era acel gen de casă mică, mică dar închegată, cinașă, frumoasă și cu tot strictul necesar în ea. Și eu eram cu tata și cu Luca, ne aplecam de spate ca să trecem de niște arbuști spinoși care stăteau ca niște străjeri înaintea locului în care se ascundea casa asta, desenată, ca de basm.
Iar pe toată durata visului, pe măsură ce mă deplasam și mă minunam de ceea ce vedeam, repetam fără nicio legătură cu parcursul nostru, cuvântul „desăvârșire”. Și nu doar că-l repetam dar mi se așeza în minte sub formă de rime și de dialog imaginar. Vorbeam eu cu mine, cum ar veni, ceea ce nu-i o raritate, fac asta destul de des. :)))
Desăvârșire, iubire, desăvârșire, mulțumire, tihnă, pace, împlinire! Desăvârșire, impecabilă sculptură, măiestrie, șlefuire, rodire!
Totusi, ce-o fi însemnând, zic? Mă duc la DEXonline, tot în vis eram, dar nu pentru ca să-i aflu sensul, că-l cunoșteam, ci pentru ghicitoare. Căci visurile, de cele mai multe ori ne bântuie ca niște ghicitori.
Ce-o fi însemnând? Ghici, ghicitoarea mea!
Și, iaca: „Acțiunea de a (se) desăvârși și rezultatul ei.
antonime: nedesăvârșire.
Ducere a unei acțiuni la îndeplinire, la forma ei definitivă; dezvoltare completă.
sinonime: realizare
Cu desăvârșire = cu totul, în întregime, pe deplin. sinonime: absolut Perfecționare, perfecțiune. sinonime: perfecționare perfecțiune.”
Acuma, este clar că, o casă, un cămin este locul în care sălășluim cu trupul. Niciodată nu are cum să fie perfectă, cel mult perfectibilă, vorba cuiva drag. Ei, prietene, drag, fix cam așa zice și sufletul despre trup: nimic nu se pierde, totul se transformă. Ai grijă în ce se transformă! Dar o casă de care nu știam, în proximitatea casei mele? De parcă n-am avut ochii cu mine, până atunci, deși am trecut pe-acolo de nenumărate ori.
Hmm…
Casa din vis
Casa din vis, poate fi ceva ce-mi doresc foarte mult: acel refugiu, acel loc de evadare mic și cochet. Despre care nu am dubii că s-ar împlini, mai vreodată, ci mai degrabă legate de când și unde? Oriunde, dar dacă o fi undeva la malul vreunei mări și nu în fundul grădinii, nu mă supăr absolut deloc! Sau, poate fi o stare sufletească amânată… și la care, în sfârșit, am ajuns?
Poate fi o bătaie pe umăr, invizibilă, că ar fi vremea să mă apuc de renovat? Ori, poate că, tot ce-mi doream aveam deja în spatele grădinii înțelenite de mintea mea întortocheată? Nu știu, urmează să-mi dau seama…
Dar faptul că eram însoțită de tata, cel mai mare din clan și de Luca, cel mai mic, și că ei există aievea nu doar în vis, mă face să mă simt situată undeva la mijloc.
Dar nu încolțită de vreo împrejurare din care n-aș ști să ies și nici ca și lungime de zile, nu, ci cumva, protejată. Faptul că tata este pionierul drumului meu, dând hățișurile arbustilor la o parte, nu-mi spune nimic nou, nimic altceva decât că asta trebuie să facă un bărbat: să netezească calea, drumurile, să-ți elibereze poteca!
„Poftim, draga mea, pe-aici se poate trece!”
Iar faptul că Luca, deși este încă un lăstar, un prunc, se afla în spatele meu, asta nu semnifică, neaparat, că el este cel care poate, la un moment dat să-mi țină spatele, nu, ci că pașii lui calcă ușor și zvelți, pe urmele deja făcute.
Trăinicia zidurilor, oricare ar fi acestea, ale unei case sau ale unui trup nu este dată doar de materialele din care au fost zidite, ori de măiestria meșterului ci și de întreținerea lor! Poate că, în timp, pe la colțuri, mai ales, mai cade câte-o bucată de tencuială, posibil să mai pătrundă câte-un fir de mucegai pe vreun perete ori să se șubreazească acoperișul, să se estompeze culoarea, dar astea intră toate la “cheltuieli prevăzute”, ca să zic așa, mai plastic. Însă, dacă stâlpii sunt stâlpi riguroși și drepți, temelia solidă și bine așezată, iar buiandrugii ferestrelor si ușilor sunt țepeni și de neclintit, orice altceva suportă reparații.
Neprevăzutul, vremea rea, care se poate abate asupra lor, oricând, nu mai stă în puterea noastră, dar grija pentru întreținerea lor, a zidurilor casei noastre, ale ființei noastre, ne aparține în exclusivitate. Nu toți suntem zidari, este adevărat, nici arhitecți si nici buni meseriași, poate nici măcar o mistrie nu avem la îndemână cu care să amestecăm măcar un praf de ciment, cu var și cu apă, dar nimeni, absolut nimeni nu se poate îngriji mai bine de noi înșine, așa cum o putem face chiar noi, atâta timp cât mai suntem întregi, deplasabili și cât de cât sănătoși. Interesul, dorința pentru starea de bine, de confort, este o motivatie bună, dar nevoia face minuni… nevoia este mama învățăturii!
Amânare
Și, cât mai avem în viață suflare, nu ne este permisă nicio amânare pentru a reclădi, a repara, a descoperi cum se face, a afla, a învăța și a face efectiv ceva pentru noi! Fiindcă, amânarea subjugă și înrobește! Amânarea îți ține sufletul la colț, în penitență, împotriva voinței lui și fără să-ți fi greșit cu nimic, nimicuța! Este barbarie curată! Amânarea te preschimbă în propriul tău călău și în buldozerul care dărâmă tot ceea ce, tu cu minimă voință, ai mai putea repara.
Amânarea, sluga egoului, în cel mai bun caz, te poate duce, la un moment dat, într-un punct din viață în care să-ți permiți cele mai noi utilaje si tehnologii, dar niciodată nu-ți garantează și puterea de a le mânui și nici că cei pe care-ți permiți să-i plătești ca s-o facă în locul tău, ți-ar putea da o altfel de garanție decât pentru lucrare. Dar nu și pe viață. Așă că, fiindcă tot e la modă alerta națională, las și eu una aici:
Oameni dragi, nu mai amânați pe mâine, ceea ce puteți iubi azi!
