Aproape joi
Atât de lung…
Atât de lung e drumul coapsei tale
Că palmele-mi îmbătrânesc mergând
Și-atâta alb
Și-atâta nepăsare
Se-ascunde-n umbra sânului tău stâng
Atâta dor ți se ascunde-n plete
Și-atât de multă noapte-n ochii tăi
Că mi se umple lumea de regrete
Și-aș vrea să fie veșnic numai joi
Atât de tu
În prea puținul noi
N-ai tu…
N-ai tu parcuri câtă ploaie
Port de ceva timp în mine
Câte fulgere m-ar arde
Și cât tunet m-ar tuna
Nici statui să țină-n brațe
Tot nimicul de la tine
De când umbra mea albastră
S-a pierdut de umbra ta
N-ai tu șoapte câte gânduri
Ți-aș putea picta pe coapsă
Și nici somnuri câte vise
Ți-aș dormi ușor pe sâni
N-ai tu paturi câtă noapte
Aș putea iubi cu tine
Răsuciți în antivalsul
Ultimilor doi nebuni
N-ai tu… joi, cât mi-ești de luni…
Mugur Dumitriu
Citeşte şi mişcarea perturbatoare
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
