Una dintre cele mai mari tragedii ale muzicii din secolul XX a fost moartea lui Dinu Lipatti la vârsta de 33 de ani. Dacă și-ar fi trăit viața întreagă, ar fi fost cel mai mare pianist al secolului.

„Băiețandrul acesta ciudat, cu un fizic nu foarte atrăgător și cu un comportament lipsit de expansivitate cuceritoare, era cu totul altcineva când se așeza la pian. Grav, serios, transcendental, muzica îl mistuia cu o pasiune unică și ireversibilă; adolescentul devenea frumos, înalt, puternic, sublim… Rareori mi-a fost dat să văd o transfigurare atât de puternică.” (Valentin despre Dinu Lipatti)

Dinu (Constantin) Lipatti (n. 19 martie 1917, București; d. 2 decembrie 1950, Geneva)

Poate că timpul și-a pus umbra asupra înregistrărilor, însă valsurile lui Lipatti nu vor fi niciodată surclasate.

16 septembrie 1950 a fost ultima dată când Dinu Lipatti a susținut un concert public, la Besançon (Franța). În partea doua a recitalului urma să interpreteze cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. Era secătuit de puteri și, după o pauză grea în care publicul nu s-a clintit din sală, Dinu Lipatti a reapărut, s-a așezat cu grația și cântul lebedei la pian și a interpretat motivul „Jesus bleibt meine Freude” din cantata „Herz und Mund und Tat und Leben” de Johann Sebastian Bach – „Iisus rămâne bucuria mea”, aceeași piesă pe care o cântase la 5 ani, în primul său recital public. Ce buclă! ca o veșnică renaștere și promisiune.

„Ultimul lui concert, cu Schumann-ul dirijat de Ansermet, a bulversat o lume întreagă”, îşi aminteşte Gabrielle Dubois Ferriere. „L-am ascultat la Besançon, unde am trăit un miracol. Boala îl făcuse angelic şi îi dădea o dimensiune parcă ireală muzicii pe care o interpreta.”

Avea programe unice

În ciuda slăbiciunii sale fizice generale, rezistența lui Lipatti pe scenă poate fi considerată fenomenală, iar programările sale, neobișnuite, sunt semnul că nu era acel fragil excesiv de prudent, așa cum s-ar fi putut crede.

Ce pianist interpretează astăzi două concerte per concert?

La București cânta concertul Mozart D Minor cu Capriccio al lui Stravinski , iar în anii de mai târziu cupla Concertul Liszt E Flat, fie cu Mozart D Minor, Martin Ballade, fie cu Chopin Andante Spianato și Polonaise; apoi asorta concertele Bach-Busoni D Minor sau Haydn D Major cu Concertul G major Ravel – niște juxtapuneri incredibile de stil!

Era în 1921

Într-o zi în care s-a întors acasă mai devreme decât de obicei, tatăl lui Dinu, Theodor Lipatti – muzician amator care luase lecții de vioară de la o celebritate a vremii, spaniolul Pablo de Sarasate – l-a găsit pe Dinu în salonul de primire a oaspeților, cocoțat pe scaunul pianinei, cântând foarte concentrat, deși încă nu știa să scrie ori să citească, un menuet de Mozart.

În același an, Theodor Lipatti îl convinge să-i fie naș de botez lui Dinu pe nimeni altul decât George Enescu. Fostul copil-minune Jorjac devine părinte spiritual al copilului-minune Dinu.

Iată ce spune, tot Valentin, fratele său:

„De ce în 1921 și nu în 1917? Pentru că printre ideile bizare ale tatei se număra și aceea că un copil trebuie să fie botezat la o vârstă la care să poată fi cât de cât conștient de acest act, de care să-și amintească mai târziu. (…)

Pentru botez, Enescu a acceptat să facă o fotografie cu finul său. Fotografia, intrată de mult în arhiva de aur a muzicii românești, îl reprezintă pe Enescu punând pe fruntea lui Dinu o cunună de lauri.

Copilul ține însă în mână o vioară, deoarece la Foto Mandy de pe Calea Victoriei nu exista un pian. De aici, legenda, care a circulat uneori, că Dinu ar fi cântat mai întâi la vioară, ceea ce este inexact.”

Florica Musicescu, profesoara de pian

Atmosfera artistică de tradiție a familiei este fondul pe care Dinu este încredințat muzicii. Profesorul Mihail Jora, eminentă personalitate, începe o serioasă și metodică educație muzicală cu copilul de 8 ani.

Dinu studiază pianul, solfegiul și armonia. După trei ani, având deja nivelul cerut la Conservatorul din București – „Academia de Muzică și Artă Dramatică „- este admis în clasa renumitei profesoare Florica Musicescu. Continuă lecțiile cu Maestrul Jora, abordând de data aceasta și compoziția. Termină strălucit studiile în 1932 și, la audiția laureaților Academiei, interpretează Concertul în mi minor de Chopin.

Florica Musicescu (a treia din stânga) și familia Lipatti – 1937

„De o exigență tiranică, «dona Flora» – cum o numise tata – a făcut din el, adesea după o muncă extenuantă, un tânăr artist desăvârșit. Dinu i-a păstrat o afecțiune și o admirație nedezmințite, consultând-o și urmându-i sfaturile până târziu în cariera sa pianistică.”

Gelozia lui Valentin

„Până pe la 7-8 ani, am fost chiar gelos pe atenția pe care toată lumea – rude, prieteni, cunoscuți – o acordau fenomenalului meu frate, în timp ce eu eram un băiețel oarecare.

Așa că, o dată, când mai multe prietene ale mamei au venit să ia ceaiul la noi și nu se vorbea decât de prodigiosul lui talent de pianist, m-am apropiat de mama și trăgând-o ușor de fustă, i-am suflat: «Spune și de mine că sunt violonist!». (…)

Nu aveam nici o înclinație spre vioară și nu am reușit niciodată nici măcar să descifrez un portativ, spre stupefacția profesorilor de muzică de la liceu și atitudinea condescendent-ironică a lui Dinu”.

Dinu și Valentin Lipatti

Mama Ana și 5 ani de Paris

Această femeie ambițioasă și voluntară, ea însăși pianistă, conștientă aprig de geniul copilului ei, vinde una dintre casele din București și cumpără un apartament în capitala franceză, unde Dinu va fi înscris la École Normale de la Musique și va studia interpretarea cu cel mai mare pianist francez al vremii, Alfred Cortot, iar compoziția cu Nadia Boulanger, pe care avea s-o declare „mamă spirituală”. Admirația pentru talentatul român îl determinase pe Cortot, înainte ca acesta să-i devină student, să părăsească juriul Concursului Internațional de Pian din Viena, în anul 1934, în semn de protest pentru faptul că-i decernase lui Lipatti doar al doilea premiu.

Familia Lipatti în apartamentul din Paris

Anii petrecuți la Paris desăvârșesc și rafinează expresia pianistică, diversifică și îmbogățesc repertoriul într-o frenezie de repetiții, concerte, activitte componistică și viață trăită la maxim.

Aprecierea elitei muzicale

Claritatea și muzicalitatea extraordinară a interpretărilor sale i-au câștigat lui Lipatti recunoașterea și admirația elitei muzicale a timpului. Pianiști precum Backhaus, Cortot, Fischer, Clara Haskil, Kempff și Schnabel erau prieteni și susținători, la fel ca și muzicieni din alte domenii în muzică – Ansermet, Boulanger, Cuenod, Dukas, Enescu, Honegger, Markevich, Menuhin, Munch, Poulenc, Toscanini…

Cortot, observând „darurile excepționale” ale lui Lipatti, l-a numit „o adevărată revelație la orizontul pianiștilor”, scriind apoi la moartea sa „Nu am avut ce să te învăț. Cineva, poate doar învăța de la tine”.  Când Frank Martin l-a auzit pentru prima dată pe Lipatti cântând „a simțit că se întâmplă ceva neobișnuit, că nu am auzit niciodată pianul cântat așa.” Poulenc l-a etichetat drept „artist al spiritualității divine”, iar Karajan a spus despre cântarea lui că „nu mai este sunetul pianului, ci muzica în cea mai pură formă”.

„Este cel mai mare pianist, după Frédéric Chopin”, spunea Yehudi Menuhin.

Revenirea în țară?

În iulie 1939, familia Lipatti a revenit definitiv în România. Chiar în seara zilei în care au ajuns la București, Dinu a cunoscut-o pe pianista Madeleine Cantacuzino. „Singura mare iubire din viața lui Dinu”, avea să scrie Valentin, după mai bine de 50 de ani.

Dannhauer pe numele de fată, Madeleine era măritată la acel moment. A renunțat la toate pentru a fi împreună cu Dinu, căruia i s-a dedicat până la sfârșit, mai întâi ca logodnică, iar apoi, cu doar câteva luni înainte de moartea lui, și ca soție.

Alături de ea a plecat din țară, în 1943, pentru un turneu la Stockholm. Credeau că va fi o ieșire temporară, dar n-aveau să se mai întoarcă niciodată în România.

Marele turneu, trecând prin Viena, Stockholm, Helsinki, Göteborg, Malmö, Zürich, Geneva și Berna trebuia să-i readucă la București la jumătatea lui octombrie. În ciuda nenumăratelor peripeții datorate războiului, planul se realizează întocmai, în afara ultimului punct; destinul stabilise o altă traiectorie…

În octombrie 1943 cuplul se stabilește la Geneva. Primirea este extrem de călduroasă. Un grup de prieteni și familiile lor îi înconjoară cu simpatie și admirație, ajutându-i în momentele grele: Ernest Ansermet, Frank Martin, Igor Markevitch, Nikita Magaloff, Hugues Cuenod, Paul Sacher, la care se adaugă alți numeroși artiști elvețieni sau străini. Un pian Steinway îi este dăruit.

Puțin timp după primele concerte la Geneva, Henri Gagnebin, directorul Conservatorului, îi propune tânărului pianist un post de profesor. Timp de cinci ani Lipatti va lucra și va deveni un idol pentru elevii săi în cadrul cursului superior și de virtuozitate.

Dar în momentul în care situația sa devine mai sigură, când renumele de pianist și profesor este din ce în ce mai evident, semnele unei misterioase maladii încep să apară în mod îngrijorător: febră, ganglioni dureroși, oboseală… Tânărul pianist anulează unele concerte, nu iese din casă, uneori săptămâni întregi, face pauze prelungite de odihnă la munte. În momentele de răgaz, însă, reia cu mult curaj turneele, în ciuda interdicțiilor medicale și cântă în diverse orașe, unde este întâmpinat cu nespusă afecțiune. Este solicitat din ce în ce mai mult în Europa, ca și în Statele Unite, în America de sud, în Australia. Dar nu va putea pleca niciodată din Europa…

Compoziție

Dinu Lipatti nu a fost doar un maestru al interpretării pianistice, el a dăruit pianului și compoziția. Modest și exigent cu sine însuși – „Dinu Lipatti dă impresia că se jenează cu propriul său geniu” (pianista Clara Haskil), Lipatti ajunsese la o uimitoare cunoaștere a literaturii pianului, iar idealul său de perfecțiune era atât de înalt, încât numai o mică parte era considerată asimilată.

Compozițiile sale, printre care Fantezie pentru pian, vioară și violoncel Op. 1 (1933), Șătrarii, suită pentru orchestră Op. 2 (1934), Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră Op. 3 (1936), Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde Op. 5 (1938), Sonatină pentru mâna stângă (1941) au rămas în cea mai mare parte inedite.

foto tumblr.com

Citește și … de neuitat