Există un fel monden de filosofare. Aproape orice se emite în relație cu un public prezent și necunoscut capătă accente de mondenitate. Gregaritatea atrage, nu aș zice umor, ci distracție. Lejeritate. Faptul de a te expune în fața unui grup, altfel decât sub paravanul ficțiunii artistice, te obligă fie să-ți camufezi identitatea fie să îți teatralizezi existența, să faci din viața proprie subiect de agrement sau marfă vizuală, intelectuală etc.  Contextul obligă subiectul  să se prezinte ca obiect și încă unul care să amuze, să capteze atenția, să vândă.

Gradul de extravertire pe care îl presupune apariția în fața unui public nu neapărat binevoitor sau receptiv sau apt de înțelegere condiționează forma și uneori pervertește conținutul comunicării. La o conferință, să zicem, nu se poate vorbi decât anecdotic despre moarte. Sevele trăirilor tragice sunt suprimate. Nu se poate vorbi decât indirect, impersonal, protocolar, convențional despre ceea ce arta expune eruptiv, direct, cu tot cu arderile interioare inerente.

Tocmai faptul de a fi continuu în dialog virtual cu necunoscuți face impracticabilă comunicarea  autentică. Un om sănătos nu e atât de autodistructiv încât să își permită să se expună fără nici un profit. Să fii permanent ținut în anechetă și perchiziționat și expus judecăților arbitrare nu poate da satisfacție decât, eventual, unui deviant masochist.  Celebrul happening cu deznodământ grotesc, în care Marina Abdramovic a fost exponat- accesibil într-o galerie, spune totul despre ce înseamnă să te lași atins de necunoscuți.  Un spectacol ține actorul pe scenă, apărat de public… Un roman ține autorul în vitrină.

Rețelele sociale, mediile virtuale, sunt agora. În medii online sau de revistă literară se scrie cochet, se vorbește glam.

Căutăm să ne delectăm unii pe alții, să ne facem agreabili, să facem existența suportabilă. Poate că acestea sunt și coordonatele de fond ale societăților actuale. Depersonalizarea e dictată de condițiile în care suntem îndemnați să ne exprimăm.

Există un fel monden de a face și de a exprima orice.  Comunicarea în mediile virtuale – reviste, rețele, radio, televiziune – e în mare parte menținută pe o linie soft-personalizată. Totul devine întrucâtva exterior, non-subiectiv, nu obiectiv neapărat, ci obiectual, iar prin aceasta își pierde din greutate și din adâncime. Lucrurile prezentate ca ”exterioare” ajung să fie în cel mai fericit caz tridimensionale.

Omul-monden nu își dezvăluie interioritatea. Aceasta e treaba artiștilor, care dau expresiei dimensiunile unui act confesiv, care restituie comunicării puritatea spovedaniei. În agora, însă, se comunică niște impresii într-un limbaj discret, neutru. Lumea e camuflată, sufletul e camuflat, nenumărate dimensiuni ale experienței sunt camuflate. Mondenitatea e un sistem de travestiuri și simulacre.

Mie îmi place scrisul care rupe haine, care dezbracă mintea de eufemisme și lumea de perdele & voaluri, realitatea de minciunile în care o țin învăluită diverse norme și pudori culturale. Nu îl invoc pe Bukowski pentru că e un clișeu, dar el e unul dintre spiritele cele mai pure și mai oneste din istoria literaturii recente. E un model de urmat tocmai prin refuzul de a cosmetiza realitatea trăită. Adevărul e că nici nu mai am răbdare cu alt gen de literatură. Mă plictisește scriitura distantă, protocolară, stilul livresc sau demonstrativ.  Mă interesează doar acele forme de expresie care pot elibera omul interior din corsetele exprimării-cochete și din minciunile și conveniențele unei societăți care te expulzează dacă nu ai pantofii lustruiți.

Senzația de fond e că e prea multă vorbărie fără noimă în mediile în care ne mișcăm. Nu e nici teorie științifică sau filosofică, nu e nici comunicare sensibilă, directă și personală. E gargară.  Logoree anxioasă. În rețelele virtuale e paradă, gargară, demonstrație, reclamă sau cochetărie, ego-marketing. Se pot expune cu haz sau cu năduf unele reflecții… Dar cam atât. E zgomot, e viață arsă, netrăită. Energie vitală irosită.

Unii spun că asta se vrea, că suntem cobaii unui experiment. Nu cred. Mă tem că specia are nevoie să stea o vreme în purgatoriu. Iar realitatea virtuală asta e. Experimentul e dorit, e cerut, e provocat chiar de protagoniști. Nu vor ca lucrurile să fie pe bune sau decisive, vor să existe o portiță de ieșire din orice și spre orice, o marjă de extra-libertate, un loc de întors, o scutire de responsabilitate majoră. Și, în plus, e ispita. Lumea virtuală procură iluzia șansei de ne desprinde din mediul familiar, ne face să ne apropiem periculos de domeniul lui ”dar dacă”…

Pentru mulți, virtualul e o evadare, ceva mai consistentă decât simpla reverie. E un holospațiu. 

Oamenii se află de o parte sau de alta a graniței: cei pentru care realitatea (și mă refer la simbioza dintre cele trăite în forul lăuntric și în plan palpabil) oferă o experiență suficient de bogată, de intensă și de consistentă încât să simtă doar nevoia unor medii în care să o comunice și cei pentru care aceeași realitate e marcată de sentimentul unei insuficiențe vitale și care se simt mai prezenți în exerciții de imaginație și, din păcate, în simulacre decât în propriile trasee biografice.

Granița se trece la un moment dat sau nu. A fost o vreme când această percepută ”insuficiență de vitalitate a a realului” mă ținea în bibliotecă și în săli de teatru sau captivă în propriile ficțiuni. Am scris mult (și prost!) din imaginație, dar nu prea aveam de ales. După care s-a întâmplat ceva, uluitor, care a răsturnat lumea. Suflul acestei experiențe, să îi zicem, a avut și are încă mai multă forță de a produce destin și narațiune interioară decât tot ceea ce pot oferi imaginația oricui și decât orice reflecție, meditație, ficțiune culturală.

Cărțile și arta permit introspecția și pot capta ceva din identitatea celor trăite, chiar și din inefabilul lor (prin resursele sugestive ale limbajelor). Ele sunt tot medii virtuale, dar ceva mai complexe și introvertite. Ele suprimă dialogul monden, direct, dintre public și creator și tocmai prin aceasta comunică mai bine și mai profund.

Mondenitatea duce uneori la gâlceavă  alteori duce în derizoriu și în facil miza comunicării.

În agora nu e nimic propriu.  Totul e monedă de schimb.