De dimineață.
Aseară, miau-miau, miau-miau de cum intru pe poartă. Când mă ia așa, îi răspund cu aceeași monedă: ce-ai, fată, iar pârăști?
Vreme de trei minute vorbește continuu. Spune tot, se vaită, îl pârăște pe fii-miu în limba ei, sunt sigură că despre el e vorba, care nu și-a făcut timp s-o ia în brațe după voia dânsei. Mă duc la fii-miu și-l iau la sigur: „Ce-ai avut cu fata? De ce n-ai mângâiat-o?” „De unde știi?”, mă întreabă, uimit. „Eu sunt mă-ta”, zic, „ai uitat că știu tot?”
Se prinde: „Ce-o fi în capul ei de-ți spune așa prostii?” Cam asta înseamnă o familie care vorbește aceeași limbă.
Taxu la pisică e plecat, de aceea lipsește din peisajul limbii comune. De altfel, e singura noastră limbă comună, căci, altfel, eu zic una și ei pricep alta, ca în toate casele.
Dimineață, la 4,38, m-a trezit liniștea.
M-am uitat la ceas doar ca să verific pescărușii, dacă era sau nu era ora lor de țipete. Era, dar pescărușii pe nicăieri. Însă abia puteam să-mi țin ochii deschiși, așa că buf!, înapoi pe pernă. Acum, la 6,30 ditamai hărmălaia, dar e plăcut să te trezească asemenea gălăgie, e ceva ludic în ea. De unde știu că nu despre joacă e vorba?
Bestia umană de pisică a vânat, în fix 2 minute de când a intrat pe fereastra sufrageriei, o ditamai lăcusta, iar acum o aud cum o ronțăie, de zici că lăcusta are oase, cam așa se aude. Ceea ce este îngrozitor, dincolo de faptul că fiecare scenă de genul ăsta îi strică imaginea în fața mea.
Mă rog, chestii de pisică.
Ieri dimineață am văzut ”Dincolo de nori” al lui Antonioni. Un film de senectute, făcut după AVC-ul care-l țintuia în scaunul cu rotile. Poate tocmai din cauza asta, un film foarte carnal. Îmi imaginez că este greu să regizezi și să filmezi scene de amor, așa încât să nu adaugi nimic banalității de gen. Cred că Antonioni a reușit. Excelente decorurile naturale, culori bogate, pline, din Ferrara, Portofino, Aix-en-Provence, Paris, multă apă, mult roșu stins, stacojiu, nuanțe de galben și de culori de pământ, griurile unui Paris trist și umed (străin, și totuși prietenos, gri, și totuși cald și călduros, maiestuos, și totuși vetust), un Antonioni 100%, îl recunoști ușor.
Plus inegalabilul John Malkowich, el singur capabil să susțină un film întreg cu uriașa sa expresivitate. O distribuție de zile mari, patru povești de iubire, patru posibile scenarii ale unor povești de iubire. Centrul tuturor este, în principiu, distanța dintre bărbat și femeie (sau invers), imposibilitatea abolirii ei, limbile diferite pe care cei doi le vorbesc, că tot spuneam despre limba comună de la mine din casă. Plus câteva metafore plantate la locul potrivit, poate o să zic ceva și despre ele, cândva. Se spune că nu este printre filmele lui mari. Mie mi-a plăcut mult. Un film foarte… „frumos”, unde esteticul este o miză.
Îi explic că tre să se dea jos de pe mine pentru că tre să scot untul din congelator. O doare fix la bască. Depărtez picioarele lent, încât să se scurgă pe canapea. Mă privește cu ochi cârpiți de somn, de parcă n-ar pricepe ce mișcare e asta, la ce bun, cui folosește.
După care se culcă mai departe. Iar acum mi-e frig, sub pisică și sub păturica din lână era cald.
Se aud mașinile rulând pe stradă, cu un sunet de pneuri ude, habar n-am dacă a plouat sau nu sau dacă e doar roua.
Mi-e somn, încă mi-e somn. Beau cafea în aerul limpede și neutru al dimineții.
În curând va trebui să plec, dar aș rămâne aici, în cântecul mierlei și în zarva pescărușilor, uitându-mă la filme până la capătul vieții.
O replică din film, spusă într-o criză de gelozie: „mirosul râncezit al femeii înșelate”.
Ce chestie crudă!
