În ce mă priveşte, mă consider o sinteză: tata era moldovean şi mama olteancă. În cultura românească, Moldova reprezintă polul sentimental, melancolia, înclinarea pentru filozofie, pentru poezie, şi un fel de pasivitate în faţa vieţii; moldovenii sînt mai puţin atraşi de politică decît de programe politice, precum şi de revoluţii pe hîrtie. Am moştenit această tradiţie moldovenească de la tata şi de la bunicul care era ţăran. Sînt mîndru să spun că sînt a treia generaţie care poartă pantofi. Deoarece străbunicul umbla desculţ, sau în opinci, un fel de sandale. Iarna purta nişte cizme uriaşe. O zicală românească spunea: „A doua, a treia, sau a patra generaţie … de pantofi”. în ce mă priveşte, fac parte din a treia . .. Această moştenire moldovenească mi-a dat înclinarea spre melancolie, spre poezie şi metafizică — să zicem, pentru „noapte”.
Mama, dimpotrivă, se trage dintr-o familie oltenească, adică dintr-o provincie din vest, de lîngă Iugoslavia. Oltenii sînt oameni mîndri, energici, care îndrăgesc caii, ei sînt, nu numai ţărani, dar şi haiduci, fac negoţ, vînd cai (uneori îi fură!). Este provincia cea mai întreprinzătoare, cea mai entuziastă şi cea mai aprigă; ea se opune cu desăvîrşire Moldovei . .. Părinţii mei s-au întîlnit la Bucureşti; şi cînd am aflat de moştenirea mea, am fost foarte fericit. Ca toată lumea, ca toţi tinerii, aveam crize de deznădejde şi de melancolie, uneori aproape o depresie nervoasă: era moştenirea mea moldovenească. în acelaşi timp, simţeam în mine o imensă rezervă de energie. Atunci îmi spuneam: asta mi se trage de la mama. Le datorez mult amîndorura.

„Încercarea Labirintului” – M.Eliade în interviu cu Claude-Henri Roquet

*

„Voiam să trec printre semeni neluat în seamă. Să fiu crezut un adolescent urât şi plicticos, şi, cu toate acestea să am cugetul şi sufletul desprinse din stâncă. Să izbucnesc dintr-o dată, copleşind turma târâtorilor şi uluind neputinţa celor care m-au cunoscut şi m-au dispreţuit. Să-i biciuiesc şi să le necinstesc feţele şi să mă desfăt simţindu-mi trupul gâlgâind de viaţă rodnică şi creatoare… N-am vrut să-mi descopăr sufletul adolescenţilor livizi şi melancolici. Mândria că port în mine o taină pe care n-o ghiceşte nimeni mi-ajungea.”

*

Nu ne putem împotrivi acestui destin. Dar avem măcar datoria să protestăm împotriva lui. Şi, eu cel puţin, nu am alt mijloc de a protesta decât refuzând să fiu confiscat, macerat şi terorizat de acest destin. Dacă va fi să mor azi, mâine sau într-o lună – am să mor. Dar am să mor, cel puţin, mândru că n-am renunţat la demnitatea mea umană, la libertatea mea. Istoria mă va omorî, dar nu va omorî un sclav – ci un om liber, care a ştiut să-şi smulgă măcar o frântură din viaţa lui teroarei istoriei.

*

Şi prieteniile îşi au viaţa lor. Durează atât timp cât sunt necesare creşterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povară; nu-ţi mai spune nimic şi nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârşit. Sunteţi acum unul faţă de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauţi alte organisme, alte suflete cărora să vă puteţi deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experienţe de tot felul. O prietenie care durează o viaţă întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obişnuinţă şi atunci e tristă şi neinteresantă. Dar poate să fie şi o „căsătorie spirituală”, un miracol propriu-zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste graniţele omenescului.”

*

Eliade și Cioran

Dar e atât de dureros şi greu să nu crezi în fericire. Pentru cei mulţi, fericirea ajunge chiar un sens dat existenţei. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată şi stăpânită decât după ce te-ai îndoit de ea.

*

Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creație gratuită și absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existența noastră n-ar mai avea nici o semnificație și nici o valoare. Am fi definitiv pierduți.

*

Dar ce poate însemna o iubire? Cât poate ea dura? Nimic nu durează în lumea asta; totul trece, totul se preface, totul moare ca să se nască din nou, altfel, în altă parte, cu alți oameni.

*

Iubesc până la demenţă nopţile şi rătăcirile prin mahalalele întunecate. Iubesc nu numai faptul cosmic în sine – ci însuşi regimul nocturn al spiritului, abandonarea în întunericul nefiinţei, în adâncurile telurice, ori matricea tuturor virtualităţilor şi odihnelor.

*

*

Suntem păcăliți; ni se spune că a mai trecut o jumătate de oră, sau că e șase – ca și cum asta ar avea vreo importanță. Important e faptul că Timpul nostru, așa zis al Vieții, e un Timp al Morții.”

*

Nici un om nu decide în dragoste. Aşa se petrece cu toată viaţa; numai întâmplarea alege, ea adună şi desparte, mai ales în iubire, şi aceasta e tragic, e inuman; că întâmplarea decide, mai ales în iubire.

*

Părerea mea este că femeia care te iubeşte absolut e stăpânită de o forţă demonică, puternică, obscură, care sfârşeşte prin a te strivi. O asemenea femeie te anuleză, te descompune. Este o forţă mult mai tare decât tine.

*

”Toată lumea e de acord că dacii se aflau pe pământul nostru cu cel puțin o mie de ani înainte de Christos; și cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni țara pe care au locuit-o moșii și strămoșii lui. Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut între vifore. Popor de frontieră, luptam și muream pentru toți. Muream, mai ales, plătind miopia și neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoștea pe dușman decât dacă-l vedea la el acasă. Iar dacă se întâmpla vreodată să îl recunoască de departe, și se urnea să-l întâmpine, tot degeaba era; căci strategia trecea pe al doilea plan, lăsând locul geloziilor și protocolului. Singura coaliție occidentală împotriva otomanilor s-a transformat, la Nicopole, în catastrofă, pentru că Ducele de Burgundia a cerut pentru cavalerii lui ”onoarea” de a ataca întâi. ”Onoarea” aceasta nu o putea avea în nici un caz Mircea, un biet principe român, deși era singurul care cunoștea tactica lui Baiazid, singurul care luptase cu el, și-l bătuse, cu numai doi ani înainte, la Rovine.
Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge și atât nenoroc datorită în primul rând incapacității Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. (…)Istoria se făcea în Apus; fără noi, dar datorită sângelui nostru.
Mircea Eliade, ”Căderea în istorie”