plecare
am dat-o de pomană, ca pe o boarfă strălucitoare
cu bumbii cuminți încheiați
toți până-n gât
poate că vor face din ea
batiste și steaguri
să unduie lent
plecările boreale au un suflu solemn
ca pufăitul unei locomotive descremenite
de atingerea unui gând
îi umflă nările cu velocitatea nopții
tăcute biele de carne
coboară fumul în os.
foto sursa
Citește și ce să spună
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
