De fiecare dată când mi-am propus s-o evit de-a lungul vieții, ea, matematica, mi s-a înființat înaintea ochilor sub formă de diverse socoteli, fiindcă, nu-i așa, de ce ți-e frică, nu scapi!

Eram în clasa a V-a. Aveam un profesor de matematică… un tip extraordinar, (am aflat de curând că s-a prăpădit…) pe care l-am iubit din prima clipă. Era un fel de Alain Delon. Purta mereu cămăși în culori pastel, fără cravată (predomina în alegerile lui culoarea bleu), haină tip sport dintr-o piele fină, neagră sau maro, ale cărei mâneci erau suflecate până aproape de coate. Își purta părul negru, ușor grizonat, care-i pica pe frunte precum lui Elvis, când își punea pasiunea lui în muzica care-l definea.

Dădea târcoale printre băncile noastre precum un tigru care nu avea stare, dar care-și urma cu sfințenie același rondou ca într-un spațiu limitat. Așa decurgeau majoritatea orelor de mate, timp în care ne vorbea cursiv, articulat și răspicat iar noi ascultam ca și cum ne-ar fi zis o poveste incitantă, în care matematica, istoria, geografia, chimia, literatura și alte științe, se îmbinau armonios; ce mai, era o fascinație întreagă să-l privești și să-l asculți.

De regulă, își ținea mâinile încrucișate, iar când gesticula îmbogățea sala de clasă cu un miros de tutun fin de pipă cu aromă de cireș amestecat cu o colonie după care ți se ducea nasul fără voia ta, la fel ca al ca enoriașilor după sfânta tămâie. Mai avea un ceas strălucitor și verighetă.

Nici măcar o dată, în anii de școală în care l-am avut ca profesor, nu a apărut neîngrijit la ore, în fața elevilor. Este foarte important de amintit faptul că, dacă trec zilele precum bătăile din gene fără să folosesc măcar o dată teorema lui Pitagora, asta nu înseamnă că nu o țin minte. Pentru că s-a îngrijit domnul profesor perfect, să n-o mai uit vreodată…

După ce a trecut ceva timp, suficient încât să se adune materie, într-o bună dimineață ni se adresează următoarea întrebare:

„Cine nu și-a învățat teoria pentru astăzi? Adică, cum cine nu și-a ce?… ce-i aia, teoria?” m-a trăznit pe mine pe loc, nedumerirea… Sinceră până-n prăsele și puțin îndrăgostită, m-am ridicat copăcel în picioare și zâmbind a încoronare de laureat al vreunui premiu, am răspuns: „Eu! Așa deci, domnișoară cu pretenții… Monica Vișa. Mai sunteți și alții, în situația asta? ne-a întrebat.” Eu eram un copil bun, nu excepțional, dar bun adică de locul II, iar după mine mai erau destui, dar eram în schimb dureros de sinceră și roșe în obraji, ca buboiu’, de data asta.

Astfel, mă găseam deodată ridicată felinar deasupra tuturor, iar la vederea aceasta de singură în picioare, simțeam că nu-i groapă pe lume, care să mă încapă. S-au mai ridicat apoi și alți câțiva temerari, pionieri ai patriei, la insistențele domnului profesor…  ca să ne așezăm apoi, ca frunzele-n vânt în băncuțe, toți cu câte o mândrețe de 3 în catalog. Primul 3 nu se uită niciodată!  La fel ca prima iubire…

„ … iar ceilalți dintre voi care veți fi prinși că nu știți, veți avea câte un 2! ”, a punctat domn profesor, și cu vorba și cu stiloul în catalog, dregând cât de cât acreala, care ne strica mediile de premianți.

De-atunci am tocit zilnic teoria, fără noimă e drept, dar mă străduiam să nu mai pățesc rușinea. Că nu știam s-o aplic, ei… asta e altă poveste.

„Copilă dragă”, mi-a zis într-o zi peste ani un alt prof de mate, după ce m-a scos la tablă la un exercițiu, „apreciez ca te străduiești, da’ treci la loc că deja nu te mai pot urmări, că-ai pu’ la paranteze…”

Ceea ce am remarcat eu, răsfoind printre amintirile legate de profesori, este că mie îmi predomină frumosul. Amintirile mele cuprind printul fustelor doamnelor profesoare, mersul lor… mâinile și unghiile lor îngrijite, părul lor mereu aranjat, lumina din ochii lor și zâmbetele lor tămăduitoare. Profesorii mi-au rămas în minte sub formă de bărbați impunători, cu înălțimea corespunzătoare de bărbat, care ștergeau tabla din două mișcări lejere de braț fără să-și murdărească costumul, luminoși și proaspăt bărbieriți și în a căror pantofi te puteai oricând oglindi.

Frumosul mă năpădește din toate părțile sertarelor în care mi-am stivuit cu grijă bucățile mele de viață. Le deschid și imediat simt cum stau în banca mea de lângă geam, având grija să nu-mi îndoi colțurile caietelor, să nu depășesc linia sau sa-mi pătez manualele cu cerneală, la orele de caligrafie…

Părerea mea este că, oamenii nu se pot dezvolta armonios altfel decât într-un singur fel: împletindu-se sub formă de șnur solid, cu școala si cu familia. Doar așa se pot clădi ca oamenii adevărați, la fel ca orice lucru trainic, de la bază, din temeliile lor și din rădăcină, fiindcă numai așa pot crește drepți, semeți, capabili să fie născători de mlădițe, muguri și flori, care le vor îmbogăți grădina, strada, cartierul, urbea, țara… Numai împachetați astfel, accesorizați cu acest șnur frumos împletit, copiii pot fi pregătiți pentru viața care le va sta înainte, pentru a deveni oamenii-dar pentru cineva, cândva și pentru a fi capabili să primească și să prețuiască la rândul lor oamenii-dar hărăziți lor.

Așadar, ca să capeți calitatea de Om, trebuie să ai toate cele trei etaje: minte, inimă, obraz, în perfectă stare. Nu lași nimic pe mâine, repari pe loc orice fisură, orice mică defecțiune sau bubă care s-ar putea ivi pe parcursul tău de ființă.

Am avut norocul să am parte de dascăli minunați la școală, începând cu doamna învățătoare, și de părinți excepționali acasă. Însă am avut de furcă mereu cu anumite necunoscute în ecuațiile vieții, ca fiecare dintre noi, de altfel…

Matematica ei de treabă! Nu te poți sustrage de la grijile zilnice, asta-i clar… poți numai să le iei cum vin și să îți amintești în fiecare dimineață, că noi pământenii chiar asta suntem: muritori, mireni, efemeri. În aceste condiții, tot ce putem face este să acceptăm ce ne este dat sau nu, să adunăm, să scădem, să trăim: adică să acceptăm că există oameni, lucruri, sau situații pe care noi nu avem capacitatea de a le schimba. De-aici ne căpătăm liniștea sufletului, din acceptarea aceasta reușim să ne ținem inima fluture-n sus.

Iar inima dacă-i ținută sus, poți depăși orice-ți stă înainte… Bucuria interioară că ne mai este dată o zi, că suntem întregi, că problemele noastre chiar dacă ni se par cele mai urgente și de nerezolvat, nu am vrea să le schimbăm cu ale altora cu adevărat grave și de nerezolvat… Dacă toți am fi conștienți de asta, în ce lume mult mai bună, am trăi!

Eu, de exemplu, am căutat mereu să fiu și să trăiesc în număr par, dar nu mi-a fost dat… Am căutat mereu să fiu înconjurată de oameni faini, îi aveam în ipoteză, dar când credeam că suntem mai mulți de felul acesta sau minim unu care să mă țină de mână dacă voi cădea, mă trezeam că de fapt sunt tot de una singură, demonstrativ vorbind. În concluzie, am acceptat că nu mi-a fost dat până acum să mă întâlnesc cu lupul care să mă însoțească-n haită. Dar cred că stă ascuns pe undeva.

Păi, măi, Lupulache… oriunde ai fi tu, dacă eu aș fi tu, mi-aș face brațele acolade în jurul meu de lupoaică. Aș desface toate parantezele mici care mi-ar sta în drum, din care mai întâi aș rezolva plusurile și minusurile printr-o socoteală cu un rezultat întreg, fără rest.

Aș înlătura apoi parantezele pătrate formate din mulți de „dacă” și de „parcă” și ne-aș aduce fain frumos la un neaoș numitor comun. De-acolo ar fi mult mai simplu, fiindcă, cu toate că tu, să presupunem că ești foarte înalt, am privi amândoi în aceeași direcție. Apoi, ne-am apuca de făcut matrici în care ne-am pune în voie amândoi ce înșiruiri de numere vrem, ca într-un catren cu versuri iambice, într-un ritm armonios dat de baza de adevăr a elementelor sale componente.
Abia pe urmă aș închide acolada. Pfff, ce ți-aș mai face… matematic vorbind!

Citiți și Te iubesc și te voi iubi…