Te simțeam bucurie. Te simțeam alinare. Te simțeam balsam pentru sufletul meu iarăși zdrobit. Te-am întâlnit într-un moment critic din viața mea. Îți amintești cât de tristă eram? Nu știu dacă aveam nevoie de asta dar știu că îmi făcea bine. Era o dulce iluzie din care nu puteam dar mai ales nu voiam să ies. Asta, până în acea zi, acea oră.
De atunci, a fost altfel. Am vrut mai mult, am vrut să știu că-ți sunt. În tot și toate. Și poate că am fost. Poate că încă îți sunt. Cine poate ști? Poate doar sufletul tău, poate doar inima ta. Atunci când tu m-ai sărutat, de fapt eu asta am vrut să fac, să-ți sărut sufletul. Eram timidă, nu știam ce voi găsi, îmi înfrânam pornirea. Eram uimită că sunt acolo, la tine în brațe și că dacă aș fi putut îngheța timpul, aș fi făcut-o fără nicio ezitare.

Știi… de fapt, eu am făcut-o. Imaginea cu ochii tăi, pătrunzându-i pe ai mei, ancorați parcă dincolo de ei, mâna mea ce-ți mângâia barba moale, apoi alunecând ușor pe piept dorind să-ți simt ritmul inimii în timp ce mă forțam să fiu coerentă la telefon, respirația ta, gustul tău incredibil de dulce, brațele tale lungi ce mă strângeau atât de bine, ei bine, am pictat-o într-un colț de suflet. Cel mai prețios colț în care puține lucruri încap și nu mai ies niciodată.
Tot ce-a urmat a fost cumva ireal. Eu nu plănuisem nimic, tu poate că da. De-atunci, de fiecare dată când pașii mă purtau prin acel loc, și crede-mă chiar m-au purtat, un zâmbet doar de mine știut îmi apărea colțul gurii. Era crâmpeiul meu de bucurie din acel moment. Știi că seara târziu, în pat, te-am simțit? Te-am rememorat și savurat cu aceeași bucurie și plăcere ca atunci. Derulam filmul realității cu încetinitorul de zeci de ori, încercând să nu pierd niciun moment din timpul nostru înghețat atunci în secunde. Cele mai frumoase, cele mai prețioase. De fapt, viața în asta se măsoară, în momente. Știam că deși nu erai cu mine mă însoțeai peste tot, îți doreai să te plimbi alături de mine, ținându-mă de mână și admirând toate locurile acelea minunate pe care le vedeam. Singură. Eu mă aflam exact în locul în care îmi dorisem.

Foto din arhiva personală

Acum…

Acum te simt… tristețe. Nu mă întreba de ce, pur și simplu asta simt. Un amestec de dor, amărăciune, neputință, speranță și vis. Am visat amândoi frumos, știu asta. Mi-aș fi dorit să îți dorești să lupți mai mult pentru visul nostru. Pentru mine. Iar eu să nu renunț atât de ușor.
Dar vezi tu, timpul și vremurile ne înghit cu totul, ne alterează bruma de suflet rămasă intactă. Nu mai avem răbdare, vrem totul aici și acum.


Incredibil pentru mine cât de repede am trecut de la bucurie la tristețe…
Am plâns atunci în mașină, după ce ți-am auzit vocea metalică. Mi-am plâns puține lacrimi, dar foarte amare. Aș fi vrut să-ți simt vocea caldă, să mă învăluie cu siguranța și optimismul tău molipsitor, dar n-a reușit. Și tu erai nesigur sau pur și simplu înțelegeai același lucru ca și mine. Că nu se poate, că nu putem, deși ne doream foarte mult. Cine știe, poate că ne continuam povestea dintr-o altă viață sau poate că ne-o vom continua într-una viitoare. Poate că a fost lecția ce trebuia repetată, ca să ne desăvârșim și să ne fim compleți într-alt vis. În altă iubire.
Poate că te-ai simțit respins. Izgonit. Părăsit. Nu, nu doream lucrul ăsta, dimpotrivă. Dorul meu de tine era mult prea mare ca să-l mai pot purta și-atunci am renunțat. Simplu, sec. Fără cale de întoarcere.

Acum, după ce timpul și-a pus amprenta pe-amândoi știu că atât mi-ai fost. Bucurie și tristețe.

O tristețe ambalată într-o dulce, nedisimulată, necesară dar mai ales neîngrădită bucurie.

Citiți și Fiecare purtăm un nume în noi, de aceeași autoare.