Între gestul cotidian și exasperarea existențialului
Mă trezesc într-o oarecare sâmbătă dimineață de iarnă pe puternice lovituri de ciocan și îmi dau seama că am să asist la un ritual autentic de iarnă. Însă, de data aceasta atitudinea mea pasivă prezentată până în acel moment se transformă într-o meditație existențialistă. Această preschimbare s-a datorat în primul rând evenimentelor la care am asistat în acest an, respectiv atașamentului față de subiect.
Dar ce erau, ce reprezentau loviturile de ciocan? Respectiv ce ritual de iarnă este atât de puternic înrădăcinat în viața țăranului nostru?
Pentru înțelegerea originii și efectului ciocănitului de dimineața bună, va trebui să deslușim misterul legat de ritualul țărănesc din ajunul crăciunului, care nu este altul decât, sacrificarea porcului. Astfel, se poate deduce că pentru a ajunge la acest animal special, țăranul trebuie să desfacă cotețul care până în acel moment servea pentru închiderea animalului ce urmează a fi sacrificat.
Persistă în schimb întrebarea: de ce se transformă aceste sunete, aceste gest firesc, într-o problemă existențialistă? Fiind vorba totuși de un gest practic, care până la urma urmei nici nu are o încărcătură atât de simbolică față de alte ritualuri ce au loc pe parcursul sacrificării porcului, în lumea țăranului.
Însă transferul din realitatea practică în realitatea intimă a existenței / existențialului nostru se datorează în această situație altor lovituri de ciocan, care în prezent par a amuți. Anume loviturilor de ciocan ce lovesc cuiele în sicriu, închizând definitiv trupul defunct de lume.
Astfel, loviturile de ciocan care m-au trezit și care au deschis drumul spre sacrificarea animalului nostru au trezit în mine amintirea loviturilor de ciocan ce au închis și sicriul bunicii mele și lipsa acestora din acest an. Dintr-odată, o acțiune banală s-a transformat într-o viziune simbolică, calea morții, iar un gest mai mult sau mai puțin simbolic, pornește un proces ireversibil.
În momentul închiderii sicriului, persoana căreia îi revine acest rol este cât se poate de conștientă de gestul ei, iar unealtă se păstrează un obiect cotidian, având totuși un rol simbolic. În schimb, țăranul care își desface cotețul, apare ca un autor inconștient, care acționează doar în conformitate cu nevoile apărute, iar ciocanul, de asemenea, este transformat dintr-o unealtă cotidiană într-una simbolică doar de acel observator care va pune problema din perspectiva existențialistă.
Prin urmare, loviturile de ciocan ne apasă, asemenea greutății existențiale, de care nu putem scăpa decât prin transferul lor în gesturi cotidiene
Licenţiat în Istorie – Istoria artei şi absolvent al Masteratului de Istorie şi socio-antropologia epocii moderne, Varga István Attila, trăieşte în Zalău, fiind profesor de istorie. În perioada 2016 – 2018, a fost redactor la revista Art Out, de asemenea are materiale publicate în reviste culturale precum Caiete Silvane, Constelaţii diamantine, Boema, etc. Cercetările lui sunt legate de antropologie istoric, teoria artei şi studii culturale, fiind preocupat de atitudini, influenţa sentimentului de insecuritate şi universul simbolic.
