MARINA ABRAMOVIĆ: Născută la 30 noiembrie 1946, la Belgrad, absolventă a două reputate instituții superioare de învățământ –  Academy of Fine Arts (1972), Faculty of Fine Arts (1965–1970), Universitatea de Artă din Belgrad, Marina este un fenomen care depășește limitele comune ale talentului și ale vocației artistice umane. Ca orice artist care împinge limitele, Abramović nu este străină de controverse. Unele dintre performanțele ei, în special cele care implică durere sau auto-vătămare, au fost criticate sau mal înțelese. Cu toate acestea, ea continuă să fie un pilon în comunitatea artei contemporane, apreciată pentru curajul și inovația sa. Cunoscută publicului mai ales după celebra înregistrare a experimentului cu Ulay (Frank Uwe Laysiepen), ea merită a fi cercetată mai îndeaproape, la sursa confesiunii ei autentice, abordând temele favorite legate de condiția artei și a artistului. Una dintre cele mai cunoscute performanțe ale sale a avut loc în 2010 la Muzeul de Artă Modernă (MoMA) din New York. În această lucrare, Abramović a stat pe un scaun, tăcută, timp de trei luni, invitând vizitatorii să stea în fața ei, față în față, pentru o perioadă de timp nedefinită. Performanța a fost privită ca o explorare profundă a prezenței și conexiunii umane.

Cu siguranță, veți vrea să revedeți celebrul film al reîntâlnirii celor doi, după 20 de ani. Povestea vă este probabil cunoscută: după 12 ani de pasiune intensă, cei doi s-au hotărât să purceadă într-o călătorie inițiatică, alegând drumuri opuse, pornind fiecare de la un capăt al Marelui Zid Chinezesc. După 2500 de km, au realizat că revederea aducea, de fapt, sfârșitul relației lor, care a fost destul de zbuciumat, printr-un proces în care Ulay a dat-o în judecată pe Marina pentru drepturile de autor ale lucrprilor comune. Dragostea care îi făcuse celebri în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii (vă amintiți de fotografia în care apar cu părul legat unul de celălalt, publicată de Relation in Time), care i-a făcut să devină artiști unici prin spectacolul senzorial pe care l-au construit împreună, s-a dovedit a fi efemeră în fapt, dar imposibil de uitat în spirit.

Mai jos, iată interviul publicat în „The Talks”:

“Am fost dintotdeauna un soldat”

Doamna Abramovic, v-ați îndoit vreodată de statutul dumneavostră de artist?

Când predam artă, eram foarte des întrebată “Cum vă dați seama că sunteți un artist? Ce înseamnă să fii artist?” La mine e ca și cum respir. Nu te întrebi niciodată dacă poți să respiri, pur și simplu respiri.

Dacă te trezești dimineața inspirat de o idee, apoi îți vine o altă idee, apoi o altă idee, poate că ești un artist adevărat. Nu înseamnă că ești neapărat un mare artist, dar ești, totuși, un artist. Să devii un mare artist e o cu totul altă poveste. Îți trebuie instinct pentru asta.

Cum se manifestă acest instinct în viața dumneavoastră? Cum vă vin ideile?

Urăsc studiourile. Acestea sunt precum găurile negre. Mi se pare artificial să intri într-un studio și să aștepți să îți vină ideile. Ideile trebuie să vină din viața reală, nu dintr-un spațiu închis. Abia apoi mergi în atelier. Pentru mine, cele mai importante spații sunt cele precum aeroporturi, holurile din hoteluri, și, esențială este tocmai trecrea dintr-un spațiu în altul. Ca să poți îmbrățișa obiceiuri noi, e bine să fii deschis către nou, să fii foarte atent pentru a putea vedea lucruri. Dacă rogi pe cineva care face naveta timp de 25 de ani să îți descrie ușa pe care iese în fiecare zi, probabil că nu o va putea face, dar dacă acea persoană face o vizită în Japonia, și apoi îl rogi să îți descrie ceva de acolo, o va putea face, tocmai pentru că atenția lui va fi sporită, deschisă.

Popularitatea dumneavoastră a crescut semnificativ în ultimul timp, mai ales pentru publicul larg. E ciudat ca acest lucru să se întâmple atât de târziu în cariera dumneavoastră?

 Dacă devii celebru la 25 de ani, și apari în toate publicațiile , acest lucru ți se poate urca la cap, poți devein narcisist. Am văzut foarte mulți artiști care au urcat atât de sus și apoi au căzut, dar pentru mine, mai important e țelul. Așa că dacă ai succes la 65 de ani, acest lucru nu îți mai schimbă nimic în viață. Chiar mă amuză că mi s-a întâmplat atât de târziu. Să fii pe coperta unei reviste la 20 de ani e ok, dar la 65 e mult mai interesant.

Se pare că vă place acest lucru

Îmi place foarte mult. Apar în articole despre modă, merg la hoteluri, cineva se ocupă de hainele pe care le port, altcineva se ocupă de bagajele mele, toată lumea crede că aceste avantaje sunt ca niște bonusuri de care mă bucur, dar de fapt ele sunt doar niște artificii, țin de o anumită vanitate.

Grazia 2019 ph. © Fabrizio Ferri

E doar vanitate sau moda poate avea legătură cu arta?

Trebuie să răspund la această întrebare. (își scoate Ipad-ul). Am făcut această fotografie cu Mario Testino pentru revista VMagazine, apoi am făcut alta pentru revista Pop Magazine, dar ce voiam eu să îți arăt este fotografia pe care am făcut-o pentru revista Visionaire Magazine. Riccardo Tisci, designer-ul de la Givenchy, era editorul acestei reviste și mi-a solicitat o colaborare artistică. Am spus Okay, Riccardo, admiți că moda reprezintă popularizarea arteik că moda își extrage întotdeauna ideile din artă? Și el a spus da. Atunci eu am spus, okay, atunci vom avea o colaborare. Eu sunt arta, tu ești moda, sărută-mi sânul. Și asta a făcut. (îmi arată pe Ipad o imagine în care Riccardo îi sărută sânul).

Fabulos

 Așa că eu numesc această piesă „The Contract”, și practic, asta și e. Un contract între artă și modă. Trebuie doar să înțelegi ce înseamnă, așa că eu când intru în industria modei o fac perfect conștient. El a fost foarte neliniștit in toată perioada acestui contract( râsete).

Înseamnă că există ceva în legătură cu comercializarea modei din care arta trebuie să se ridice deasupra

 Da, dar ce înseamnă comercializarea artei? E același lucru. Damien Hirst și Jeff Koons și toți acești tipi au devenit adevărate bunuri. Dar eu nu fac concesii când vine vorba de artă. Nu am făcut niciodată cevadoar pentru a vinde acel ceva, așa ca eu am conștiința nepătată. Sunt femeie și iubesc să port haine frumoase , care-i baiul?

„Scopul muncii mele este să îmbunătățesc oamenii din punct de vedere spiritual”

 Te îngrijorează faptul că percepția publicului despre tine ca figură celebră ar putea avea efecte asupra artei tale?

 Ei spun” Cum poate să poarte haine haute couture ?” iar eu spun,” De ce nu? “Desigur, orice lucru pozitiv îți poate aduce și lucruri negative, ca yin și yang. Acest tip de conflict se poate întâmpla, dar tu trebuie să îți menții scopul tău ca artist. Care este datoria ta, care este adevărul.

Și care este scopul  tău ca artist?

 În toată munca mea artistică țelul meu este să îmbunătățesc oamenii din punct de vedere spiritual. Spiritul uman poate fi foarte ușor pus la pământ. Arta care reflectă societatea așa cum este ea astăzi nu este o soluție, deoarece este deja urâta, de ce să o mai urâțesc? Trebuie să găsești modalitatea prin care să înfrumusețezi spiritul uman, e ca o gură de oxigen pentru societate. Să faci oamenii să conștientizeze arta, să îi faci să își pună întrebări. Nu găsești întotdeauna răspunsul correct, dar măcar să pui întrebarea potrivită.

 Cum poate arta să facă asta?

Arta trebuie să aibă mai multe straturi, mai multe sensuri. Arta nu înseamnă doar o pictură frumoasă care să se potrivească cu podeaua sufrageriei tale. Arta trebuie să fie non explicativă, ea trebuie să pună o întrebare, arta trebuie să prevadă viitorul. Trebuie să facă toate aceste lucruri. Un concept artistic are atât de multe straturi astfel încât orice segment din societate să își regăsească nevoile.

Cred ca lucrarea ta MoMA – unde tu ai stat în atrium timp de trei luni de la deschiderea muzeului- a avut foarte mare succes deoarece a fost foarte accesibilă, deoarece are foarte multe straturi de înțelegere. Cum ți-a venit ideea acestui concept?

Pentru spectacolul MoMA noi am dorit să arătăm doar lucrarea în care eu sunt fizic prezentă, de aici ne-a venit și ideea titlului „Artistul e prezent”. Eu chiar mi-am dorit să creez acel tip de situație în care vederea unui act artistic poate deveni o experiență importantă, dar de asemenea să poată fi înțeleasă ca o formă de artă. Acest lucru a declanșat totul. Acesta și Lady Gaga.

Lady Gaga?

Lady Gaga a devenit parte din acest proiect deoarece ea a intrat în acest muzeu să vadă show-ul. Nu a putut sta lângă mine pentru că ar fi durat prea mult, dar în momentul în care a intrat în muzeu, totul a fost foarte mediatizat pe twitter. Copii între 12 și 14 ani, chiar 18 ani, public căruia  în mod normal nu îi pasă de artă sau nici măcar nu vrea să înțeleagă ce înseamnă, a început să vină, doar pentru că Lady Gaga a fost acolo. Toți au văzut show-ul și am avut parte de un public nou și consistent.

Acest show pare că a fost un punct de cotitură pentru cariera dumneavoastră

 Am devenit dintr-o dată foarte cunoscuți, e foarte interesant. Această piesă mi-a schimbat complet viața. Toate elementele, toate emoțiile. Poate și pentru faptul că a durat 3 luni. Practic, o viață.

De câtă vreme ați avut drept scop să faceți ca arta să devină un domeniu de larg consum?

De 40 de ani. Chiar am așteptat foarte mult. Dar scopul meu în viață este să comunic ceea ce fac. Personal, mă văd ca pe un nomad modern și ca pe un soldat, în același timp. Faptul că sunt foarte cunoscută nu mă poate schimba, pentru că de îndată ce îndeplinesc o sarcină, fie ea și una artistică, devin un soldat. Și toată viața mea am fost un soldat.

Documentare, traducere și adaptare Florina Ungureanu