Ștefana Dicu
Nu-i bai, moarte,
Există un petic de iarbă sub pomi
Ți-am smuls ochii din cochilia lor și i-am cusut în tabloul acesta.
Voiam să-i privesc în timp ce caută marea pitită după mine.
Nasul ți l-am lăsat.
Gura ți-am astupat-o și-am coborât-o sub el.
Dar ei, ei, ochii,
Ochii sunt orbi fără vârful limbii, mi-ai spune,
Iar eu m-aș preface, alunecând pe dârele-ți galbene de pe chip, că n-am priceput nimic.
Pe cele roșii, și verzi, și albastre le voi mângâia, și-atât.
Quiproquoul și quid pro quoul ne vor salva la mustață, mereu.
Vom ieși din asta curați ca lacrimi și…
Tăcuți.
Ne vor așeza în iarbă,
În cavoul ierbit,
Sub crucea aceea de piatră,
Legați unul de altul cu sfoară în coșciug,
Piept pe piept și buze pe buze,
Încolăciți unul de celălalt ca-ntr-o viață trăită frumos împreună,
Chiar dacă numai singurătatea ne aparține cu adevărat.
Ne vor boci numai vermii orbi și surzi.
Nu-i bai, moarte,
Există un petic de iarbă sub pomi,
Unde frânghiile nu cunosc nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără sfârșit.
***
Ușa se deschidea la nesfârșit și soneria mă mințea zoioasă sub atâtea amprente
Că mereu va fi așa.
Că vor intra mereu pe ea și ne vom îmbrățișa mereu beți de iubire și de vin,
Având mereu a ne spune ceva, orice,
Mereu a ne încolăci unii de ceilalți ca-ntr-un jurământ cu masă-mbelșugată.
Pe scaunul fiecăruia stătea un sicriu pentru care scoteam de după ușă toporul,
Coborând sfinții peste bucate, peste glume și peste cântece,
Să-mi lege jurământ că soneria va suna la nesfârșit,
Că peste prag își vor trece tălpile triste spre a se bucura întru totdeauna, Ei, bieții morți din NOI…
***
foto painting sursa
Citește și Sărărie
