Octombrie… luna în care toamna și-a întins covorul de frunze pe aleile difuze, luna în care s-a numărat tot ce s-a adunat de-a lungul anului. Câte zâmbete, câte suflete, câți stropi de rouă pe sub pleoape, câte îmbrățișări strânse cât mai aproape de inimă, câte lupte și victorii, câte înfrângeri și orgolii.

Momente de introspecție și reflecție, momente de iubire… un subiect cu nenumărate bătăi în piept… de inimă pierdute și regăsite în prag de suflet. Doruri, priviri aruncate peste zare în cautarea acelor ochi ce luminau cotloanele inimii.

Așa era toamna ei, toamna Kataleyei care pășise într-o zi de octombrie a unui an trecut, sfioasă într-o gară străină ei, departe de zona de confort, de zona ei de siguranță pe un teren necunoscut și totusi, ceva îi spusese să meargă… să meargă cu inima în palme (cuvinte pe care omul ce i le rostise cândva a fost cel care nu renunțase la ea – și nu din dragoste, era mult prea devreme pentru acest cuvânt cu o încărcătură grea, ci din dorinta de a-și valida măiestria de cuceritor).

O încercase un amalgam de emotii, unele coplesitoare si, totodată, incerte. Peronul gării era furnicar. Nu zărise încă ochii pe care-i căuta cu privirea strânsă între pleoape. Deodată, din multimea agitată, zărise chipul blând cu un zâmbet zidit pe el, chipul celui pe care Kataleya îl căuta. Era EL.

Acel moment fusese unul în care timpul se oprise. Se oprise pentru a face loc îmbrățișărilor și săruturilor. Păreau a fi doi adolescenți ce-și savurau buzele, brațele. Își amintea atitudinea lui elegantă, grijulie, ca totul să fie perfect. Voia să se simtă în siguranță, protejată. Momentul  acelei vederi a fost unul în care gesturile, privirile au luat locul cuvintelor.

Nu mai auzeau nimic în jurul lor, însă sunetul unui tren ce se pusese în mișcare a spart bula de liniște în care se cufundaseră.

Au decis să părăsească zona și să-și continue drumul într-un loc aparte. Aparte pentru el. Acasă… acasă fiind locul lui de tihnă, de reflectie, de zambete, de lacrimi… locul și-a împletit sufletul cu toate stările posibile și imposibile, locul unde cartea vieții și-o  scria cu penelul înmuiat în cerneala sufletului cu stângăcia unui novice mereu perseverent.

Locul unde se întoarce de fiecare dată în întimitatea lui. A perceput acest lucru ca fiind unul sublim: acel moment când bărbatul de lângă ea îi lasă la vedere o parte din lumea lui, îi oferă porțiunea lui de viață, o lăsa să pătrundă în intimitatea lui.

Poate a crezut acest lucru în naivitatea ei de moment, dar asta simțise Kataleya. Orele au trecut, momentele s-au adunat în acel început priceput și potrivit ca orologiul în sincron cu timpul, timp ce însumase cateva zile magice… EA, EL, EI.

Timpul părea inexistent. Înghețase sunt privirile, sub poveștile lor, un subiect rătăcit printre tic-tac-urile din piept. Parcă totul durase doar o clipă. Clipă ce a determinat o alta să vină… cea a plecării.

Și-au strâns privirile între pleoape, brațele, inimile și a condus-o pe Kataleya pe același peron de gară, dar în sens invers.

A urcat cu inima strânsă în palme și privirea țintuită pe geamul despărțitor. Părea o scenă desprinsă din poveștile de demult unde o gară avea mai multe amintiri decât o casă, o gară ce desena zâmbete și lacrimi pe chipuri…

Atunci totul devenise anost, neprietenos. Nu înțelesese de ce. Cu trecerea timpului a aflat: fără să vrea, fără să știe, sentimentele o locuiau. Nici nu o întrebaseră dacă le deschide ușa. Pur si simplu au locuit-o. Și a fost doar începutul…

Aceasta fu povestea unei zile de 1 octombrie, o zi care a scris istoria căderii zidurilor.

O zi în care Kataleya și-a permis să fie vulnerabilă, deschisă, să cunoască lumea omului care îi suportase fricile, temerile, nervii, copilariile, capriciile.

Omul care începuse cu tact elegant să îi dărâme zidurile de piatră create in jurul ei, omul care se ambiționase să cunoască dedesubturile femeii verticale, cerebrale pe care o cunoscuse cu 8 luni în urma acelui moment. Și totul de la… un bună și o baclava.

 

Un articol de Madi Elena