Atât de masculin el zâmbea
că tremura, sfios,
cămașa
pe ea.
Și-n el, zâmbetu-acela avea
ceva
ce răsucea-n jurul ei
lumea.
O prizonieră liberă-n templul
desculț, fără chei
la ceasuri zvâcnite cu limbi de nisip
neștiute
și timp invers
rotite,
vibra ea
în strune-ncâlcite și-așa de încete,
că viața-i scăpa
printre degete… iar el
atât de masculin
îi zâmbea.
foto tumblr.com
Citește și La început
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
