Magia Crăciunului de altădată la români
De Crăciun
de Sabin G. Truția
Peste lumea cufundată în tăcere noaptea își țese nepăsătoare vălul întunecos. Vântul iernii adie rece. De sus neaua își cerne deasă fulgii ușori. E seara de Crăciun … în odaia scundă focuri de vreascuri pâlpâie obosit, tremurându-și lumina gălbuie.
Și cum stau așa tăcut, gândul fugar mă poartă departe, la satul ascuns sub geana pădurilor de fagi. Din noianul vremilor apuse desprind un zâmbet senin: e zâmbetul mamei. Cu sufletul cuprins de o tristețe plăcută retrăiesc o clipă din serile de Crăciun ale copilăriei … în cerdacul casei bătrâne străjuită de tei se aude sunet de clopoței … copii cu stele și irozi își cântă răgușiți de frig colinda tremurătoare. Mama le-mparte pe rând bănuți și cozonac. Bunicul zâmbește mulțumit de sub albeața musteților și-și netezește barba mătăsoasă.
facebook.com/ArhivadeFotografie
În casă e cald. Focul din sobă pâlpâie prietenos. Lipit de genunchii bunicului privesc mirat la păpușile jucate de irozi … din odaia vecinului se aude un glas încet de chemare.
A venit îngerul, puiule – îmi șoptește bunicul luându-mă de mână.
Fac câțiva pași și mă opresc înmărmurit… pomul strălucitor de podoabe își tremură luminițele colorate. Privesc în jur uluit … și în timp ce inima îmi palpită, din pieptul fraged izbucnește un râs argintiu. E râsul copilului fericit …
facebook.com/ArhivadeFotografie
Bunicul și mama zâmbesc printre lacrimi. Tata se apropie dinspre pom și, ridicându-mă în brațe, mă sărută pe obrajii îmbujorați de bucurie. În cuibul cald e atâta fericire … colindătorii curg mereu și eu uitat la jocurile mele adorm într-un târziu alături de călăreții de plumb risipiți pe covorul moale. Mă simt ridicat încet și dus în așternut. Copilărie … copilărie …
Bunicul își doarme demult somnul de veci în cimitirul din marginea satului și-n părul buclat al copilului de odinioară firele argintii sporesc mereu. Tu, tată drag, în seara asta de Crăciun stai poate trist citindu-ți moliftele cu glas domol în timp ce lacrimi calde ți se preling de-a lungul bărbii cărunte. Tu, mamă blândă, de ce asculți îngândurată geamătul vântului și de ce îți duci năframa la ochi? Pare că simt că vă gândiți la mine … și cum stau așa cu gândul dus departe, în seara asta de Crăciun mă cuprinde pe nesimțite un dor nespus. Departe, tot mai departe copilăria … oh, amintirile! … florile dalbe … florile dalbe …
(povestire publicată în revista Cosânzeana, Orăștie, decembrie 1925)
