Seraiul fecioarelor mute, poeme de Mădălina Bărbulescu
sursă foto: unsplash.com
Tu, suflete, serai al fecioarelor mute,
ți-ai făcut prăsilă strigătura-ți
stinsă şi tocită;
Cine să te audă?
Pesemne, nu mai ai ce măsura cu vorbele…
Graiul tău nu şi-a găsit locul
fără de prihană, unde să-ți lepezi
cuvintele spre ibovnic;
Doar te vânzoleşti într-o pâclă,
şi aia betegită,
şi îmi pui zăpor, deşi ți-am trimis
lotcă de catifea albă,
să te duc să-ți cunoşti trupul,
că nu ți-l mai ştiai;
Te uitai la ea, ca la un cosciug fără vâsle;
Mi-ai spus că tu eşti propriul tău felcer
şi că atunci când suferi,
în muțenia ta sunătoare,
te urci pe coama cerului,
întors pe de-a-ndoaselea,
priveşti prin ocheanul rugii,
îți iei crivacul înțelepciunii
şi-ți scoți virtuțile şi fericirile
din pântecul coranic al dunelor;
Ştii, suflete, eu m-am gândit,
mai cu seamă, să-ți fac
nişte farmece cu dragoste de leac;
Oi găsi o tindă în seraiul tău,
unde să-ți descânt:
„Suflet cu porți dărâmate,
Cu iubiri în cer vărsate,
Crește doru-n cer și-n stele,
Creşte-n călcâiele mele!
Că el îți e vinovatul,
Te-o cununat cu păcatul,
Să-mi fie graiul cu leac,
Să îngropi ce nu-ți e drag!
Să ai bob de umbră-n urme,
Jelitura să îți curme,
S-o-mpletească-n nouă spice,
Porțile să îți ridice!”
…………………………………………….
Şi seraiul fecioarelor mute
a devenit
seraiul fecioarelor neruşinate.
