Despre „Legi nescrise”

Volumul de versuri „Legi nescrise” al Andrei Tischer, apărut la Editura Armanis din Sibiu,  se construiește ca o elaborată definire a unui sine ipostaziat multiplu, dar aflat permanent în raportare la Celălalt. Imaginea care se desfășoară înaintea ochilor cititorului este aceea a unui drum de la Ea la El, aflați, de cele mai multe ori, în  puncte opuse, situate la capetele a două infinituri. Iubirea mijlocește întâlnirea dintre aceste două universuri și, în egală măsură, în punctul zero al întâlnirii dintre acestea se alcătuiește sau se găsește poezia – pare să spună autoarea -, aici este zona de liniște, de tăcere, locul aflat în afara timpului, spațiul în care ființa se revitalizează, în care se recompune și se analizează.

Aici, la limita dintre cele două lumi, se află o gară, un peron, aici se poate trage aer în piept sau se anulează suferința și se suspendă timpul. Și de bună seamă, aici se făurește poezia. O poezie a viscerelor, a trăirilor intense și minuțios analizate, o poezie construită cu foame, sete, rană, oase, sânge ca expresie a sincerității sau a suferinței înțelese ca necesitate a creației: în inima mea nu mai e loc de sânge sau ei nu știau că mi se terminase tot sângele.

Despre poezii

Poeziile din volum sunt confesiuni și încercări de definire a eului prin raportare la timp sau la cuvânt, dar permanent prin raportare la iubire, fie ea suferință sau extaz: sunt rana din tâmplă sau sunt memorie întoarsă acasă pe scut. Nimic nu există fără iubire, e rătăcit drumul (Labirint), În afara iubirii nu e nimic, e glaciațiune, e apocalipsă, ceea ce conduce la imposibilitatea de a crea: nu mai scriu poezie de la plecarea ta (Istoria unei catastrofe).

Iubirea este descrisă în diverse chipuri: ca teatru de război, pe de o parte, dar și ca joc, candid sau hazardat, cu flori, fete sau băieți, melodii sau cântăreți,/ cu alba neagra și cu v-ați ascuns (Domenica) sau, dimpotrivă, periculos, de noroc, ca o ruletă rusească, pe de altă parte; ca frenezie a simțurilor, dincolo de toate legile și emoțiile, dar și ca stare de seninătate, de repaus, ca o zi de duminică.

DOMENICA

„Duminica te iubesc cu tot ce nu te-am iubit în zilele săptămânii: 
cu flori, fete sau băieți, melodii sau cântăreți, 
cu alba-neagra și cu v-ați ascuns,
până la amețeală, până la nebunie,
cu ochi, coate, neguri sau morminte, 
azi vreau să te iubesc până la disperare
a mea, a ta, a Dumnezeilor din cer și a tuturor celor sfinte
(e zi de biserică)
o să mă rog de tine să faci față
am strâns din dinți o săptămână, câțiva ani buni, vreo două secole
și acum e duminică, în fiecare secundă
dă-mi-te fără să judeci, arată-mi-te cu fiorul încâlcit de gânduri
respiră lângă mine cu pielea ta albă și moale
ca o dimineață de vară cu soare năuc
ți-am făcut un loc de joacă în mine, la umbră
de inimă de țigancă să te descânte de-aproape
inima ta lasă iubirii mele spaima tăcerii
duminică, uite apele mele, pământul meu frământă-l
și aer inspiră cu grijă
gura ta naște în mine lumea a mia oară

mă strânge și mă frânge-n lacătele mii 
vreau să te iubesc azi, e duminică încă, pe trezie totul pare așa de ușor
curg ceasuri grele cu răzvrătire de câine
uite, duminica mea ți-o las ție
fă cu ea ce vrei, descoase-o, arunc-o plămadă,

citește-o ca pe o rugă din sfântă carte a ta 
de la stânga la dreapta de la început la final
totul meu ascultă din tine silabe albe, silabe negre
enigmatice talazuri risipit liman al zilei și al nopții
în mine crește biserică duminica asta
atât de puțin a mai rămas din noi…”

 

Iubita, femeia, îndrăgostita, poeta, magul, dar și Lorelei sau (un alt fel de) Anna Karenina sunt doar câteva dintre multele ipostaze ale feminității pe care le sugerează volumul, în toate însă ceea ce contează pare să fie necesitatea de a construi pe sine prin cuvânt, prin poezie: mă iartă, iartă, în ele stau silabă cu silabă. Frenezia, pasiunea și descătușarea sunt stările care o validează: am uitat să-ți spun ceva, cred că era important / eu sunt țigancă / eu nu iubesc – eu ard (Revenire), chiar dacă, uneori, rămâne într-o târzie matematică, numai singurătatea: niciodată șapte, mai rar doi, unu de cele mai multe ori.

Celălalt, văzut și el în multe ipostaze, este, până la urmă, rațiunea de a iubi. Cea mai interesantă definiție a lui este, totuși, aceea în care este asociat poeziei, și prin aceasta, liniștii sau spațiului protector: Înăuntrul inimii mele stai tu și citești poezii, apărat ca-ntr-o cetate (Liniște) sau ești o poezie închisă în trupul meu (Tu). Celălalt contează, în ultimă instanță, pentru că a făcut posibilă iubirea și, odată cu ea, creația. În consecință, preexistența Celuilalt e o condiție sine qua non a creației. (E posibilă, evident, și o altă cheie de lectură, în care Celălalt să fie validat doar în interiorul creației).

LINIȘTE

„ Înlăuntrul inimii mele stai tu și citești poezii,

apărat ca-ntr-o cetate

 cu gândul pierdut printre rânduri
îmi pare că toată liniștea curge prin noi
din cealaltă parte a lumii, cuvin

tele mele cresc odată cu carnea
și înțelesul lor din respirația ta
are gustul sălbatic al primului fruct

nicio mișcare nu fac să te ating, să nu te deștept
am inventat un fel de limbaj al gândurilor
în care mările mele umed se dau mâinilor tale 
și țărmul meu cuminte se desface înaintea ta
în minte spun rugăciunea și torțe aprind
până la ceruri cu focul meu în neștire…

citește trupul silabelor mele cu voce înceată
și roagă-te pentru puterea lor neștiută
îngenuncheată cuminte la marginea buzelor mele
pe pat de tăcere
în fiecare clipă a nașterii lumii 
am inventat un fel de carte a cărților
în care scriu poezii pentru liniștea ta 

așa cum te văd, rezemat într-o parte cu mâna sub cap
îmi pare că citești poezii – cuvinte tăcute ca-ntr-o biserică, 
închisă cetate.”

 

Între ea și el, oricare ar fi ipostazele lor, se desfășoară un dialog ca între prezență și absență. Astfel, fie începe un joc sau un dans (vals sau tango), fie se scrie o altfel de matematică (târzie), fie se împlinește un ritual cu descântece și incantații, toate sunt doar modalități prin care se caută o stare de armonie, de contopire sau de similitudine, un răgaz (de cafea), liniște sau tăcere.

Tema volumului

Prezentul volum al Andrei Tischer arată cum tema mare a iubirii trece astfel prin diverse registre, tonuri, ritmuri și stări, pentru că modul în care autoarea le surprinde este unul minuțios, dar și riguros, de parcă ar fi înzestrată cu o lupă enormă cu care lucrează o bijuterie în filigran, pentru a-și înscrie (și) poeziile de față. Prin vene pare să aibă cerneală în loc de sânge, pentru că propriul sânge i-a folosit pentru a le scrie. Ce rezultă este o poezie a unei (hiper)lucidități copleșitoare, izvorâte din sinceritate, dar și din necesitatea de a se înțelege, de a se situa corect în raport cu lumea din jur, pe care o construiește în și prin celălalt, dar fără romanțiozitate și fără romantism. Prin aceasta, poeziile sunt cu atât mai seducătoare cu cât ele sunt imagini ale sufletului dezgolit, necosmetizat.

De aceea, poate nu este întâmplător faptul că în poeziile Andrei Tischer există o muzică înlăuntrul poeziei, rezultată nu numai din ritmul intrinsec (sau din denotații), ci și din prezența, poate în răspăr, a anumitor versuri din cântece contemporane, folosite poate tocmai pentru a compensa tonul uneori prea serios, alteori prea amar, cu care își deconspiră sau își arată sufletul.

Aceeași motivație ar putea să existe și pentru folosirea, aș zice tot în răspăr, cu ironie sau cu autoironie, a unor cunoscute versuri sau imagini – uneori chiar colate sau îmbinate între ele – (Minulescu, Blaga, Arghezi sau Barbu, Șt. A. Doinaș, Nichita Stănescu etc.), pe care autoarea pare să le valorifice cu un umor prin care tinde să ne/se vindece de orgolii, dar și să-și camufleze, poate, suferința sau dezamăgirea. În volumul de față, drumul dintre ea și el, legați inexorabil, dezvoltă, deopotrivă, un alt drum, între cititor și autoare. Și acest drum trece, inevitabil, prin aceeași gară sau prin stația tramvaiului 19, în care autoarea trebuie să se oprească să își tragă sufletul și să se regăsească pe sine.

 

RITUALICĂ 

în fiecare dimineață tramvaiul 19 duce spre destinații sigure cuvinte zălude
m-am trezit: el nu mai udă florile, nimic nu face, dragă
printre ele se aude tot mai rar și mai ciudat, desigur
ne-am iubit cu patimă și-am adormit
mi-am plimbat mâinile ca într-o tăcută rugă
ne-am sărutat urmele de sare cu sălbăticie

cafeaua e amară azi de gustul tău
mirosul tău rămas în trupul meu schimbă culori
te pomenesc întruna dacă vreau să supraviețuiesc
în stația de la Universitate coboară câteva grăbite
pe tocurile înalte par niște păpuși rigide
lăsând în urma lor întrețesute
acele întrebări la care n-au găsit răspunsul potrivit
un te iubesc strivit în rama ușii la plecare
o să te-aștept mereu s-a prăfuit deja 
mă întorc la locul meu căci s-a eliberat
să facem dragoste, îți spun:
o să mă sting curând
apucă-mă cu brațele uitării tale, îngroapă-mă în ele
apleacă-te asupra mea și aruncă o mână de pământ
ca amintire.

Aici este locul în care găsește Poezia, așa cum spuneam, pe care apoi o scrie după ce și-a potolit bătăile inimii și după ce a spus: dați-mi, vă rog, o bucată de gheață să-mi pun pe suflet (Incandescență). Versul ajunge până la cititor, este o invocație (incantație) care o readuce în ipostaza de ființă efemeră și fragilă, după ce a fost Lorelei, cea ademenitoare prin cântec.

Sursă foto: fubiz.net