Dragă Dumitrița Stoica,
Dumitrița Stoica
Ultima ta carte, La marginea lumii, este o încântare.
E o carte care conține o metaforă expandată sau, mai bine, un joc sau o șaradă. Biine, hai, doar un fel de șaradă, pentru că este o poveste alcătuită din elemente ale unei lumi concrete, cu un timp și un spațiu bine definite, dar care ajung să devină simboluri sau chei pentru o înțelegere (mai) adecvată a lumii. E o modalitate inteligentă de a sugera că e important, mai presus de toate, să știi ce valori îți construiesc lumea, dar și că ele încep să se așeze, vrei-nu-vrei, la vârsta copilăriei.
Este o carte a unei maturități înțelepțite, care îți spune, în cheie voit naivă, că a te întoarce la vârsta la care ai început să pricepi lumea este cheia echilibrului tău și a relației cu ceilalți. Și că ce ai trăit între timp – in-between – nu a fost decât o etapă care te-a ajutat să înțelegi cât este de necesar – im-pe-ri-os necesar – să te întorci la vârsta la care nimic nu e alterat. Tocmai pentru că acolo începe totul, acel timp presupune o stare de grație pe care mai târziu o pierdem sau de care ne înstrăinăm într-un fel de neînțeles.
„Jocul” pe care îl propui are tonul, limbajul, personajele și toate imaginile copilăriei, dar mai ales perspectiva ei: naivă (deși inteligentă), nealterată, exploratoare, neipocrită. Cred că ai ales „jocul” ăsta, șaradă i-am zis, tocmai pentru că mesajul e greu și grav. Mie mi se pare că spui: opriți-vă din drum și conștientizați, sunteți ceea ce ați fost, nu vă înstrăinați, actul înstrăinării e inutil, nu vă va face nici mai fericiți, nici mai buni…
În felul acesta, nu e deloc întâmplător faptul că ai ales – ca narator și protagonist – un copil. Astfel, nu e de mirare nici faptul că lumea (cu toate ale ei, văzute și nevăzute) se dezvăluie treptat, pentru că naratorul se află la vârsta la care își primește reperele pe care își construiește lumea.
Ce rezultă este o lectură fluidă, cu un ritm bine strunit, cu planuri narative care se întrepătrund nesincopat, dar continuu, în încercarea de lărgi treptat unghiul din care se privește tot ce e în jur: oameni, mari și mici, prieteni, rude, profesori, cărți, valori.
Copila de 13 ani, Dumitra (I. Vasile) este elementul-surpriză al cărții, al felului în care înțelegi să comunice cu cititorul, fie el adolescent sau, mai bine, adult, dedat deci la delicii livrești. În subtext, limbajul firesc, nesofisticat al naratoarei-copilă ascunde „treziri” dintre cele mai diverse: de la învățarea literelor alfabetului până la intuirea (nu e încă vorba despre conștientizare, dar va fi) relațiilor dintre sine și ceilalți, de la intuirea sinelui până la reperarea diferenței (de sex, de vârstă, de integritate morală etc.).
Iată de ce nu e o surpriză nici faptul că timpul (ei) urmărește aproape un an școlar (din septembrie până în martie doar, dar cititorul înțelege foarte bine că este vorba despre o experiență gândită pentru un an școlar, serbarea de sfârșit de an anunță momentul; timpul – personajului, nu al comunității, de această dată – nu mai are răbdare), iar spațiul este (cum ar fi putut fi altfel?) acela al unei comunități cu repere morale validate de practică (ancestrală, e ca de manual, nu are cum să nu fie).
Discursul narativ este, în consecință, doar aparent simplu, pentru că se articulează cu limbajul, cu imaginile și cu experiențele de lume și de carte ale vârstei unui școlar, născut și crescut într-un sat de câmpie în anii socialiști. E doar în aparență simplu, pentru că, de fapt, el ascunde teme grave și un mesaj deloc facil, dar este convenția la care e de înțeles că apelează autoarea pentru a-și duce „jocul” la capăt, pentru a-și face demonstrația.
În absența limbajului voit infantil, a apropierii firești de temele grave, cartea ar fi fost o întreprindere riscantă și dificilă. Dar așa, optând pentru acest tip de limbaj și de perspectivă, ai găsit, tu, Dumi, mijloacele adecvate de a-ți transmite mesajul. Și nu e deloc puțin lucru. E o strategie confirmată de experiența predării la clasă a temelor uriaș de complicate ale literaturii canonice de la noi și de-aiurea, dar asta e deja altă poveste.
Mesajul cărții este salvarea sinelui prin ne-alteritate. Altfel spus, refuzul alterității prin întoarcerea la ceea ce s-a construit ca Sine valid încă din primele cercuri ale vieții: întâi al familiei mici, apoi al celei lărgite, al primilor prieteni, al școlii, al lecturilor etc.
Metafora mare este cea din titlu: marginea lumii. Devreme dezvăluită, ea apare întâi ca denumire al unui joc bizar inventat de prietena Daria: cele două prietene stau cu ochii închiși, cu un picior pe mal și cu altul în aer, iar Dumitra experimentează – pentru prima dată, credem -, „cu inima cât un purice”, o stare de graniță: La marginea lumii m-am simțit eu acolo (…), la o margine de lume unde suntem doar noi două, au dispărut și mamele și tații și ceilalți și e o tăcere că nici nu mai știi dacă ți-e frică sau poate ți-e bine și-ai vrea să nu se mai termine. (p. 32). Spun că este o stare de graniță pentru că, în ineditul manifestării ei, starea îi pare copilei ca antinomică: și spaimă, și curaj; și abandon, și precauție; și singurătate, și reciprocitate.
Editura Cartea Românească
(O întrebare nu mi-a dat pace atunci: Nu este aceasta oare starea – paradoxală, e-adevărat – pe care o căutăm pe parcursul întregii noastre existențe?)
În esență, limbajul firesc, nesofisticat ascunde prima ilustrare a metaforei esențiale a textului, aceea a marginii lumii, marnea, imagine-metaforă-șaradă care va fi definită de multe ori în parcursul narativ, stratificat astfel divers sub un termen care devine polisemantic.
În definitiv, copila Dumitra înțelege gradat că sunt multe feluri de margini: între viață și moarte, între viață și carte, între ce se vede și ce nu se vede, între ceea ce se spune și ceea ce nu se spune, între ceea ce se știe și ceea ce nu se știe etc., peste tot margini peste margini, și odată cu ele, felurite și năstrușnice înțelesuri.
Teribil de greu de transpus toată această „decodare” a lumii, iar autoarei nu numai că îi reușește, dar pare că i-a și fost foarte simplu (pentru că nu e nimic forțat, nimic gratuit, iar pentru cine se pricepe, tocmai acesta este semnul reușitei categorice), pentru că așază aici, cu un firesc care impresionează mai ales pentru că accesibilizează, subiecte grave – prietenia, onestitatea, moartea, tradiția, superstiția, credința, parabola biblică sau livrescă etc. -, de care Dumitra cea preadolescentă are nevoie ca să devină (și cititorul odată cu ea).
Cu cât sunt mai corect (citește moral sau justificate tradițional) definite, cu atât mai corecte vor fi reperele de mai târziu ale adultului. Procesul de familiarizare (a copilului cu lumea) este oglindit subtil, dar firesc, fără a fi declamatoriu și fără a fi tezist, or, asta e o altă reușită a cărții.
Nu este nimic surprinzător nici faptul că autoarea trimite la parabole filosofice, creștine sau livrești și, ca atare, nici că în inima cărții stă Infernul lui Dante. Era nevoie de filtre artistice (ele comunică mai repede și mai eficient când sunt convingătoare), dar și de o sinteză a lumii (printr-o capodoperă), astfel încât „zestrea” micii Dumitra să fie cât mai completă. Lectura Dantis în cheia copilei aduce asimilarea euristică a tarelor și a păcatelor umane, dar și transfigurarea lor artistică. Prin bolgiile Infernului, prin personajele acestuia, copila Dumitra înțelege (lumea lui Dante, dar și) lumea din jurul ei.
În aceeași cheie, fără diezi sau bemoli, Dumitra se raportează la tot ce e în jur. Copila Dumitra „vorbește” despre ce citește la fel de firesc cum „vorbește” despre ce se întâmplă în realitatea imediată; tonul nu se schimbă, are multă seninătate și lipsă de emfază, și e firesc să fie așa, întrucât copila primește cu aceeași atitudine tot; de la lecturi la peripeții, de la concursuri și serbări școlare (desfășurate sub „stindard pionieresc”) la povești din trecutul și prezentul familiei, de la superstiții la informații științifice, în toate situațiile, Dumitra se dovedește un atent receptacol și manifestă aceeași atitudine: curiozitate critică, onestitate, lipsă de ipocrizie și generozitate (în prietenie).
Pentru că multe sunt învățate în familie, în cea mică sau în cea lărgită și poate multe sunt deja confirmate în cărțile citite. (Ajunsă aici, m-am întrebat, dragă Dumi, dacă nu cumva în cartea ta există câte un personaj din fiecare bolgie sau din fiecare limb al Infernului lui Dante sau dacă nu cumva Infernul lui Dante se oglindește sau se regăsește în orice carte, dar și în orice viață a oricui de pe lumea asta, și de aici, firesc am ajuns la faptul că viața noastră de adulți e un infern, oricum ai da-o…)
La sfârșitul cărții, după experiența diverselor lecturi, a Infernului lui Dante, a vieții școlare alterate moral mai ales de adulții profesori (!), dar și după experiența secretelor de familie uitate, eschivate sau eludate, personajul Dumitra, legată congener de Daria și de Petre, se găsește la sfârșitul unei vârste și la începutul alteia. Scena în care Dumitra și Petru se țin de mână când văd un rău care se scurge unul în altul într-o tulburare de ape e suficient de grăitoare cât să camufleze secvența de explorare sexuală.
E alt tip de margine a lumii (sau poate același tip), dar cu același amalgam bizar și contradictoriu de stări. Cititorului – căruia i s-au tot dat mici povești cu tâlc până atunci în jocul-șaradă – i se (mai) dă o cheie. Cartea se încheie cu aluzia la marginea lumii și la senzația de alunecare paradoxal combinată cu aceea de zbor. Marginea lumii este o stare.
Încheiată circular, cartea ta, Dumi dragă, dă secretul sau cheia în a înțelege lumea. Secretul este să simți marginea lumii. Eu am înțeles-o ca pe o nepervertire de strâmbătatea (inerentă, de altfel) a lumii; o întoarcere la vârsta inocenței, singurul timp în care poți simți bizara și antinomica stare de frică și curiozitate, zbor și alunecare, cald și frig, orice antinomie care să-ți pună mintea și sufletul pe jar, dar care să te țină viu pe dinăuntru.
Cartea ta, dragă Dumi, e un leac: pentru sindromul de sațiu congener, aș spune. Pentru astfel de sindrom, a se administra La marginea lumii. Am citit-o nu o dată, ci de trei ori (la mine o fi mai acut sindromul).
A funcționat. E o carte terapeutică.
Mulțumesc,
Ohara Donovetsky
