Vai de mine! Deja este vineri. Când s-o fi făcut vineri?! Ieri, era luni. Trebuie să fac un monton de lucruri pentru weekend. Am de terminat un proiect, casa este vraişte, n-am mai dat pe la părinţi de luni de zile, iar pământul de la flori se cere schimbat de nu mai ţin minte când!

Ieri, aveam 18, nişte blugi spălătăciţi atârnând peste adidaşii scâlciaţi şi o claie de păr ce stătea cum cântam eu. De dimineaţă, m-am urcat în tren, până la amiaza mare am terminat facultatea şi pe la ora 16, am primit un job. Mi-am luat un calendar să opresc zilele, l-am atârnat după uşă şi lăsat acolo fu. Nu prea mă ocup cu tăiatul zilelor, că mi s-a aprins teama asta că se gată, ele, zilele.

Bine, eu cred că s-au mai adunat câteva de atunci, zile, căci am nevoie de fond de ten şi nişte minute în plus să-l aşez întins pe sub ochi, iar părul, fără niciun avertisment, şi-a făcut de cap pe-al meu cap. Nici că mai stă cumva, ori altcumva, în afară de cum vrea el. Renunţ la munca de convingere, de multe ori, şi mă mai amăgesc strângându-l într-o coadă. Exact aşa-l prindeam şi ieri, când mă urcam în tren.

Era aglomerat tare la mine în perioada când am luat trenul, când îmi susţineam examenele la facultă, chiar şi-n primele minute după angajare, erau destul de mulţi în jurul meu. Un du-te vino fără oprire. Când mai dădeam câte-un ochi pe după uşă, la calendarul atârnat ca-n batjocură, se mai făcea câte-un loc liber. Tot aşa, până am început să-i număr pe degete.

De-o vreme, ascult versurile unui  cântec precum o mantră. O păţise si Ioan Gyuri Pascu, de asta le-a aşezat în mare fel cuvintele astea: „la jumătatea vieţii zâmbesc/ la temniţa-mi de carne/ ştiind că într-însa fluturele doarme/ visându-şi zborul care poartă-n sine/ dulcea taină a tinereţii„.

Când s-o fi făcut temniţă trupul meu?! Rămân cu retorismul, căci cel mult, îmi fabric câteva răspunsuri menite să mă ţină până seara, când, obosita-mi făptură, se face că se odihneşte. Somnul nu-i din acela regenerator. Mi se pare că şi cu el se duce timp. Tot din  calendarul ăla atârnat după uşă.

În primăvara asta, am pierdut vizita parfumată a liliacului şi a lăcrămioarelor. M-am luat cu una şi cu alta şi până am reuşit să dau o fugă să inspir, o bunică de pe gardul unei curţi, mi-a rostit zâmbind a pierdere: ” Oho! demult trecut-or, maică! La anu, de-om mai hi!” Cu ochii plecaţi, mi-am zis că astea-s prea grăbite. Şi-or fi însemnat în calendar?!Vin, dau totul într-o înflorire şi se retrag. Câte n-am zis şi eu că repet, repet musai că-mi făcuseră bine şi binele-i rar. Nici că-l poţi opri să fie tot în floare.

În seara asta, am zis că ies cu fetele. Aşa, o ieşeală cu râs din ăla nefiltrat, fără fond de ten şi fără declaraţie de timp. Din cei mulţi, au rămas aşa, cât să-ţi poţi da rând la dialog. Zic eu, zice altul şi înca unul, maxim doi, şi cam atât. Cei plecaţi, despre cei plecaţi, doar de bine. Înghesuiala estompează lumina. Până şi ea se împuţinează.

Buunnn! Şi ce  ziceam?! Aaa, da, e vineri. Şi mai trebuie să-mi număr şi iubirile. Astea au venit mereu cu alte promisiuni. Eu, mai aveam încă la butonieră dulcea floare a iluziei, aceea că iubirea n-are sinonim decât unul: veşnicia. Ce vorbeşti, suflete al meu?!

Serie sinonimă, e puţin spus! Până si ea, iubirea, permisese altora să se împăuneze cu pene împrumutate. Carnaval în toată regula! Bineînţeles că zborul i-a fost direct în jos. De-un singur lucru sunt mulţumită: Văzut-am, cu inima din dotare, până şi-n cea mai slabă copie a ei, tot iubire. M-am amăgit?! Puteţi gândi aşa, dar dacă în mine a fost doar veridicitatea celei mai pure forme de a iubi, oare nu-s eu laureata?!

Ah! E vineri. O grămadă de lucruri de făcut, şi-i aproape sâmbătă. S-ar putea să ies din tură, chiar dacă mai port tocuri şi mai am cerneală pentru a însemna zilele. M-a prins o euforie fantastică. Nu de alta, dar la ieşeala cu fetele, una n-a mai venit. A ieşit din tură.

Ziceau fetele că era abia la jumătatea programului. Cu mâncarea pe foc, copilul de crescut şi părinţi de îngrijit. La chemare, pleci. Nu te mai târguieşti că oricum, ecoul, râmâne mult timp şi după ce muzica încetează. Aşa că înșfac calendarul de după uşă, ies în picioarele goale în colbul din mijlocul curţii, chem pe cei de aproape să stăm sub cireşul de mai, o sun pe mama să-mi facă plăcinte cu varză că ajung pe la ei, las inima să iubească ca nebuna, tot în picioarele goale şi ea, şi trăiesc în această clipă. Am desfinţat soneria de la uşă.

Cui îi trebuie aşteptări şi stat pe ghimpi?! Cine vine, intră. Cine îţi poate râmâne, o face, până când, plecăm la marea chemare. Tergiversările sunt pentru cei care au uitat că după vineri, urmează sâmbătă. Firesc şi natural.

Despre ieri, voi povesti în altă dimensiune, căci astăzi n-are calendar.

Citiți și Alegerile nu sunt greu de făcut