Mi-am stricat flecurile de la pantofii mei preferați într-o dală crăpată de pe trotuar. Ai zice că în buricul orașului – fost Micul Paris – trotuarele sunt mai cumsecade.
Șchiopătând de teamă să nu-mi strict pantoful, m-am dus mai departe la oficiul poștal 63 să ridic un colet. Eliade, cumpărat de pe okazii.ro. În librării nu se mai găsește. Cine naiba mai citește despre sânziene? La ce folos? Când scriitura zilelor noastre e cu și despre p*z*ă, p*lă și m**e.
Cine mai are nevoie de gentilețea cuvintelor atent alese, de rafinamentul ideilor, când lumea e însetată de cancan? Ce valoare mai are delicatețea unor fraze construite perfect când oamenii bântuie străzile în sevraj după doza de banal și vulgar?
L-am salvat pe Eliade de pe okazii.ro! Cineva nu mai avea nevoie de el. Măcar ca l-a păstrat intact, volumele erau ca neatinse.
Ne-am dus împreună în parc, era o zi superbă de toamnă. Am găsit un copac dornic să ne ofere umbra lui. Am stat cu Eliade acolo, în vârful lumii, citind ostentativ…
Citește și Ava Marinescu. Proza: spovedanie și vindecare
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
