Timpul & oamenii

„Iona” de Marin Sorescu  – multiple semnificații… extrase din singurătatea omului…

În fiecare an, experiența predării acestui text a determinat alte și alte experimente… De lectura din grădina școlii îmi amintesc cu drag (2015), toți stând pe iarbă – eu şi elevii mei, în cerc, citind rând pe rând, dar și de momentul acela în care, indiferent de generație, de clasă, de oră, elevii își schimbă atitudinea – de la cea ironică, zeflemitoare, la una grav-interesată, dintr-odată meditativă…

Experimentul de anul acesta a fost cu totul diferit: suspendarea orelor, a timpului școlar, a coincis cu zilele dedicate discutării acestui text. Inițiată, dar neîncheiată la clasă, lectura textului (disponibil online) a fost condusă în singurătate, de fiecare elev din clasele terminale, având o serie de întrebări la care trebuiau găsite răspunsuri în rândurile soresciene. Cea mai interesantă provocare, din punctul meu de vedere, a fost alegerea citatului preferat, iar răspunsurile total diferite pe care le-au oferit elevii mi-au dat de înțeles că textul rezonează cu temperamentul lor, cu toate căutările acestora, cu viziunea lor, încă în plin proces de conturare. Îi vedeam pe fiecare prin prisma acelui citat și aveam revelația descoperirii esenței gândirii lor prin acest mijloc. Nu au răspuns toți elevii, dar cei care au făcut acest exercițiu s-au fixat pe exact fragmentul care le dezvăluie atitudinea în fața vieții, cu o sinceritate de admirat și cu o hotărâre pe măsură:

„- (Înțelept.) De-aia fiecare om trebuie să-și vadă de trebușoara lui.

–  (Uitându-se în apă) Să privească în cercul său.

– Și să tacă. (Pauză.)” – elevul interesat de evoluția sa, de propria dezvoltare, deranjat de curiozitatea și agitația celorlalți;

***

„- Ar trebui pus un grătar la intrarea în orice suflet.

– Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul.” – elevul sensibil, rănit de lumea din jur;

***

„- De ce trebuie să se culce toți oamenii la sfârșitul vieții?” – elevul idealist, prins într-o mulțime de activități, capabil de acțiune, mirat de finitudinea vieții;

***

„- De ce oamenii-şi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?” – elevul pesimist, ușor demotivat, deprimat în plan real și social, atent la sensul profund al vieții, al ființei;

***

„- Dacă aș avea mijloace, n-aș mai face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescarușii mai lași. E destul de istovitor să împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: <<N-a făcut nimic bun, în viața lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea.>> M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi un lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.” – elevul interiorizat, contemplativ, neliniștit de soarta lumii, un pește (ca zodie) înger (prin prenume – Angel);

***

„- Mamă, – aș scrie – mi s-a întâmplat o mare nenorocire.

– (rugător, exaltat) Mai naște-mă o dată!

– Prima viață nu mi-a prea ieșit ea. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară…

– Și dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta și naște-mă mereu. (pauză)

– Ne scapă mereu câte ceva în viață, de aceea trebuie să ne naștem mereu.” – rockerul care cunoaște și mitul păsării Phoenix și puterea și decăderea lumii, un cititor interesat de adevăruri întrețesute, dar și de cele transmise franc;

***

„- Un sfert de viață îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri și praf. Totul curge așa de repede și noi tot mai facem legături între subiect și predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieții, așa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu țin. De când spun cuvinte fără șir, simt că-mi recuperez ani frumoși din viață (găsește jos scrisoarea)” – elevul spontan, creativ, ingenuu, nonconformist;

***

„- Cum se numea drăcia aceea frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?” – elevul cu capul în nori, distras ușor de lumea exterioară, cumva temător să coboare în cea interioară, nesigur pe el, pe propriile forțe, mereu în căutare şi cu o mare nevoie de confirmări.

În fiecare an școlar, apare acest prag al întâlnirii cu sinele și al descoperirii lui, al acceptării și al recunoașterii lui ca parte din propria ființă, un cerc-nucleu-sferă din seria de cercuri-sfere în care ne înscriem și pe care le includem, închidem și înghițim în noi, prin noi.

Teodora Coman, Sibiu

Am început să scriu acest text în aprilie, recitind şi alte creaţii dramatice soresciene din care păreau să răzbată aspecte atât de vizibil asemănătoare cu ceea ce s-a întâmplat în starea de urgenţă (,,Paracliserul”, ,,Matca”, ,,Există nervi”, ,,A treia ţeapă”), l-am revăzut în mai, acum doresc să îl închid, pentru că altfel ar însemna o stare mult prea contemplativă, riscând să anuleze trăirea.

Elevii au încheiat seria probelor din examen, sunt acum în faţa mării, a vieţii, a lumii, liberi şi siguri sau dependenţi de anumite ancore şi singuri, în căutarea sau conturarea propriului drum. Au trecut prin multe alte stări în acest an, surprinşi de multele restricţii, însinguraţi, disperaţi sau speriaţi, izolaţi de ceea ce îi formează deplin: interacţiunea cu ceilalţi, implicarea în activităţi concrete, coordonate de cei cu experienţă, de la care primeau anumite confirmări sau contestări menite să îi echilibreze.

Tot Sorescu oferă acele sclipiri de speranţă, acele inserţii ideatice în textul său care se potrivesc atât de mult apectelor vieţii de azi: „- Măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană.” (şi ni s-a dat liber acces la evenimente culturale de anvergură mondială, la circuite muzeale în care nu speram să ne înscriem); ,,-Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici.” (şi pare să fi trecut, cel puţin natura aşa arată); „-Mi-e dor să văd pe cineva mergând pe drum. Să apară de acolo şi să dispară dincoace. Câţiva paşi prin dreptul meu.” (acesta era sentimentul cel mai puternic resimţit în perioada numită stare de urgenţă); ,,-Când ies de aici, am de gând să opresc primul om întâlnit şi să-l întreb: <<Ce mai faci?>>” (dorinţa cea mai simplă, aspect ce îşi pierduse din importanţă), ,,-Sunt plin de planuri.” (aşa ar trebui să fim sau să ne construim, fără a ne fi frică să renunţăm la ele sau să le schimbăm), „Oameni buni, învierea se amână!”, atunci când nu suntem pregătiţi, de fapt se repetă, se reia, an de an, o ritualică manifestare a speranţei, a credinţei, a puterii de a exista.

 Teodora-Ioana Coman este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Economic „George Barițiu” din Sibiu

Citiți și despre FITS 2020