UN ZIARIST REDUTABIL
O neobișnuită înzestrare publicistică probase încă de foarte timpuriu – ANTON BACALBAȘA (21 februarie 1865, Brăila- 1 octombrie 1899, București), militant socialist activ, considerat la un moment dat, cel mai important polemist al PSDMR (Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România)- grupare politică înființată în anul 1893.

Chiar dacă sub aspectul ponderii electorale, socialismul românesc va avea o influență mai curând marginală în perioada 1893-1944, formațiunile autohtone care s-au revendicat de la această ideologie, și-au avut în general proprii lor reprezentanți în Parlamentul de la București, reușind să devină vocile unor segmente sociale confruntate cu reale dificultăți materiale. În același timp, câțiva intelectuali de incontestabilă substanță (Constantin Dobrogeanu- Gherea, Ioan Nădejde, Zamfir Arbore, Ecaterina Arbore, Ilie Moscovici, Leon Ghelerter, Șerban Voinea, etc) au contribuit la popularizarea doctrinei marxiste în spațiul românesc, adesea modelul socio-politic spre care aceștia se simțeau atrași, aparținând mai curând socialismului de tip reformist. Bacalbașa a fost ales chiar în rândul cercului de lideri socialiști autohtoni ai PSDMR, marele său atu fiind talentul ziaristic.

Alături de I.L.Caragiale, el a fost unul dintre principalele condeie care au contribuit la creșterea notorietății publicației satirice „Moftul Român”. Principala sa scriere este alcătuită din ciclul de schițe umoristice (inspirate din viața militară), reunite în volumul intitulat “Moș Teacă” (1893), mușcătoare critică la adresa aspectelor negative existente în mediile cazone din România vremii.

Eroul principal al acestui ciclu este un subofițer de o rară incultură, orgolios și violent, tipul mitocanului suspicios și complexat, pentru care soldații din subordine, nu sunt decât modalități, prin care își satisface cruzimea structurală. Teacă este în egală măsură grotesc și demn de milă, servil față de superiorii ierarhici și umflat în pene față de cunoștințele din sfera civilă, pe care le consideră elemente inferioare. Un fel de Ubu înveștmântat în haină militară, ivit în mediul românesc.

Moş Teacă este mai presus de toate un bărbat practic. Lui nu-i trebuie din spiritism decât partea aceea care e folositoare: să te vindece de bătături, să-ţi mărească solda, să te avanseze fără examen, să-ţi facă, în sfârşit, ceva de folos. Altfel, la ce-i mai zice spiritism de pomană?”

Bacalbașa cunoscuse pe propria-i piele (în perioada stagiului său militar) bătăile sistematice pe care ofițerii și subofițerii le aplicau soldaților din subordine, atmosfera traumatizantă din multe unități militare generând (conform mărturiilor epocii), chiar cazuri de suicid, în rândurile trupei.

O stare de lucruri condamnabilă, pe care socialiștii o vor critica în mod vehement în permanență, în veme ce programele politice ale tuturor grupărilor socialiste din România, vor include tema democratizării reale a instituției Armatei, printre celelalte revendicări susținute. Fire pasionată, inimioasă, având cultul prieteniei, Bacalbașa a avut neșansa de a trăi mult prea puțin, tuberculoza fiindu-i (în cele din urmă) fatală.

A fost un om profund onest, un idealist animat de o sinceră dragoste de semeni, un mare talent al presei românești, care a știut să facă din malițiozitatea promptă, o armă eficientă, în lupta pentru îmbunătățirea condiției umane, într-o România pentru care contrastul maiorescian al formelor fără fond, a continuat (încă multă vreme, după dispariția sa) să fie o adevărată pecete națională.