Ava Marinescu. Proza: spovedanie și vindecare

Îmi spunea o prietenă că, probabil, mi s-a turnat cerneală în sânge la maternitate. Am scris, într-adevăr, instinctiv în școala generală. Mă văd și acum, așezată pe burtă, în sufragerie, sub bradul de Crăciun, umplând pagini întregi de caiete cu povești pentru copii. Le-am păstrat bine peste ani, iar acum vreo doi, cu prilejul unei curățenii generale, le-am scos de la naftalină și le-am recitit. Desigur, toate erau rescrieri, cu mintea de copil, a basmelor și cărților pe care le citeam la vremea aceea. Am găsit în acele caiete un melanj destul de interesant între Crăiasa zăpezilor, Mary Poppins și La Medeleni.

Mi-am spus că n-ar strica să le rescriu cu mintea de adult și să transform o joacă de copil într-un act artistic. Nu s-a dat scrisă noua poveste. Probabil că e nevoie să redevin copil, să mă întorc în lumea aceea splendidă, nealterată de lucrurile atât de apăsătoare ale cotidianului de matur. Va veni și vremea aceea, poate.

ȘTIU despre ce vreau să scriu

Între timp, cerneala din sânge a forțat, totuși, buricele degetelor, voind a căpăta alte contururi, mai pentru oameni mari. Întâlniri cu ființe desprinse mai degrabă din alte lumi mai bune, oameni –îngeri pe care știu că i-am găsit în drumul meu exact atunci când aveam nevoie de ei, mi-au deschis nu numai calea de a scrie concret, organic, dar mai ales m-au ajutat să ȘTIU despre ce vreau să scriu.

Lucrul la romanul Ziua Fericirii a început într-o seară de weekend, în preajma Paștelui, acum trei ani. M-am pomenit cu gândul că trebuie să mă apuc să scriu un roman. Și nu unul oarecare, ci unul cu o temă incomodă, care să zdruncine stereotipuri, care să lase cititorul pe gânduri și să nască la final cel puțin o duzină de întrebări despre reperele pe care ni le oferă societatea secolului nostru. Am dus acest prim copil aproape de jumătatea vieții lui – și stă acum liniștit și își așteaptă rândul – și m-am îngrijit apoi de un al doilea, venit în viața mea la fel de neașteptat ca și primul.

Două ore mai târziu, s-a născut Adulter în direct

N-aveam nicio intenție să încerc măcar să scriu proză scurtă, ba chiar m-am speriat strașnic atunci când am primit – de la unul din acei oameni-îngeri – invitația de a publica – pentru prima oară – într-o revistă. Aveam doar romanul în lucru și nici cea mai vagă idee despre ce aș fi putut publica. Trebuia să dau un material repede, într-o zi, două. M-am pus la masa de lucru și am scris despre mine. Două ore mai târziu, s-a născut Adulter în direct, o proză foarte scurtă – stângace, dacă mă uit acum în spate –  cu care mi-am dorit, în primul rând, să mă pot vindeca pe mine de o rană despre care nu știam că încă mai sângerează. Credeam că experiența despre care m-am trezit scriind instinctiv era deja metabolizată, etichetată și pusă într-un dulap închis cu cheie. Ei bine, lucrurile nu stăteau chiar așa.

Am înțeles atunci că scrisul va fi, în primul rând, un leac foarte bun pentru durerile, rănile și neliniștile mele. De altfel, terapia prin scris – nu neapărat cel cu destinație literară – este recomandată de medici pentru tratarea anxietății. Mi s-a părut și o mai cinstită – dacă îmi este permis a spune așa – formă de spovedanie. Una e când îți mărturisești fărădelegile, în taină, părintelui duhovnic, și alta e să le așterni în scris și să le dai frâu liber în eter, neavând niciun control asupra celor care vor ști despre ele și, poate, te vor judeca și răstigni în fel și chip.

Rănile mele nu sunt doar ale mele

La începutul prozei scurte nu aveam niciun plan, scriam după cum îmi ordonau cele ce erau de vindecat prin diverse cotloane din suflet. S-au adunat ceva scriituri și, privindu-le în ansamblu, am realizat că încep să se lege unele de altele, că tind a spune o poveste. Dar, mai ales, că par a avea un rost mai important decât acela de a mă obloji pe mine. Rănile mele nu sunt doar ale mele, sunt și ale altora. După cum, alți oameni pot avea și alte răni pe care eu – slavă Cerului – nu le am, dar despre care știu, le-am văzut îndeaproape sau le-au simțit izul metalic de sânge de la distanță. Așa că soarta prozelor s-a preschimbat, vor sta frumos orânduite într-o carte, împreună cu cele care se scriu acum sau sunt la dospit, în caietul verde cu notițe.

Nu știu dacă scriitura mea, așa cum va da Bunul Dumnezeu să vadă lumina tiparului, va fi demnă de a purta eticheta de literatură. Mărturisesc de la început că e destul de directă, cu prea puțini îndulcitori, e gândită anume să aducă cititorul în mijlocul unor scene, din senin, fără prea multe introduceri. Voi fi, însă, bucuroasă dacă proza în care îmi voi fi pus cam trei sferturi din suflet va fi suficient de puternică încât să transmită mesajele pe care le poartă, să spargă tiparele din mințile noastre, să nască întrebări despre lumea în care trăim și ceea ce am devenit trăind în modernism, și, de ce nu, să vindece răni.

Literatura poate fi medicament, terapie

Poate că trăim vremuri în care literatura, așa cum o știm, nu mai este pe gustul cititorului contemporan. Tot mai grăbit să-și trăiască existența între carieră, încercarea de a întemeia o familie, grijile de zi cu zi și mirajul tehnologiei, nu mai are timp și poate, mai degrabă, disponibilitatea de a savura în tihnă un text subtil, încărcat de mesaje puternice, dar țesute discret, viclean, într-o narațiune aparent obișnuită.

Fără îndoială, cititorul erei digitale are, în continuare, nevoie de povești, de literatură, numai că arta aceasta sublimă are nevoie să se adapteze pentru a-și asigura supraviețuirea. Vremurile acestea trăite în grabă, rece, tehnologic, cer povești spuse pe șleau, scurt, simplu, la obiect, cu mesaje verbalizate fățiș. Discretul, subtitlul se cer înlocuite de narațiuni care șochează, spun lucrurilor pe nume pentru a atrage și a se bucura de atenția neîntreruptă a cititorului.

Cred că oamenii au nevoie de adevăr, însă de un adevăr spus într-o limbă pe care ei o pot înțelege, pe care o pot ingera facil și internaliza pentru ca scriitura să își poată atinge menirea. Oamenii au, poate mai mult ca niciodată, nevoie de modele, de inspirație, însă e imperios ca acestea să fie plauzibile, reale, familiare. Iar eroii lor trebuie să fie palpabili, veridici, posibili în viața de zi cu zi.

Într-o lume a pierzaniei, a rătăcirii profunde, a depresiei și anxietății, literatura poate fi medicament, terapie. Cred, însă, că pentru a-și împlini rostul, are nevoie de o schimbare la față.

Citiți și De cealaltă parte a adulterului. Cea greşită. de aceeași autoare.

Foto credit: Tudor Vătășoiu/ Photografix