Răscolind prin ”cutia cu vechituri” am (re)descoperit tot felul de minunății, dând crezare încă o dată spuselor lui Picasso: ”Arta e o minunată minciună care ne face să ne dăm seama de adevăr.” Și tot de acolo, dintr-un colțișor, Alfred Hitchcock mi-a șoptit:
”În filmele artistice, regizorul este Dumnezeu; în filmele documentare, Dumnezeu este regizorul.”
The Prestige (2006)
„The Prestige” în regia lui Christopher Nolan și împodobit cu nume mari: Hugh Jackman, Christian Bale, Michael Caine, Scarlett Johansson, David Bowie este un film despre magicienii și magiile de la sfârșitul anilor 1800, începutul anilor 1900. Narațiunea și complotul non-liniar te fac să vrei să descoperi ce se întâmplă cu mult înainte de a fi totul dezvăluit. O peliculă magnetică de la care nu-ți poți dezlipi ochii, iar atunci când îți dă ea drumul încă te ții agățat în această învolburată poveste care arată până unde poate ajunge rivalitatea și în lumea magiei, sau poate că acolo mai mult ca în oricare alt loc. Setea cu care cei doi magicieni ai epocii victoriene luptă pentru o supremație atât de amăgitore transformă îndrăzneala, talentul, ambiția, prietenia în tot atâtea posibile drumuri periculoase cu marcaje mortale și răscruci iluzorii.
„Every great magic trick consist of three parts or acts. The first part it’s called „The Pledge”. The magician show you something ordinary: a deck of cards, a bird or a man. He shows you this object. Perhaps he asks you to inspect it to see if it is indeed real, unaltered, normal. But of coourse, it probably isn’t. The second act it’s called „The Turn”. The magician takes the ordinary something and makes it do something extraordinary. Now you’re looking for the secret…but you won’t find it, because of course, you’re not really looking. You don’t really want to know. You want to be fooled. But you wouldn’t clap yet. Because making something disappear isn’t enough: you have to bring it back. That’s why every magic trick has a third act, the hardest part, the part we call „The Prestige”.
Tensiunea competiței dintre ei crește pâna când ”dă pe dinafară”, cei doi ajungând să recurgă într-un zenit fantastic la puterea electricității și a geniului științific al lui Nikola Tesla, orbi la consecințele și viețile celor din jurul lor.
The Skin I Live In (2011)
The Skin I Live In este o adaptare liberă după romanul Tarantula de Thierry Jonquet. Intră cu ușurință în categoria filmelor ”mindfucking” cu o poveste bizară, terifiantă și totuși elegantă a unui chirurg plastic de geniu, turnată de Pedro Almodóvar într-un cocktail exotic așa cum nimeni nu a putut să o facă vreodată.
Nu mai punem la socoteală că e unul din cele mai bune roluri ale lui Antonio Banderas. Se pare că Almodóvar a găsit în el ce a găsit Hitchcock în Cary Grant. Personajul este distins, dar cu o notă acută de determinare și amenințare.
Sunt voci care spun că acest film este mai degrabă absurd și oarecum lipsit de inimă și da, nu are pasiunea și empatia din Volver, de exemplu, asta poate și pentru că aici femeile sunt marginalizate. Este o țesătură scandaloasă de suprafețe, stiluri și imagini a cărei atingere se metamorfozează într-o mângâiere superbă.
Ex Machina (2015)
Ex Machina – regizat de Alex Garland, filmul britanic spune povestea năucitoare a unui programator invitat de către angajatorul său, un miliardar excentric, pentru a administra testul Turing unui robot android cu inteligență artificială. Totul se dovedește a fi o sfidare a granițelor inteligenței umane și artificiale, ceea ce te va face să-ți pui întrebări ce te aruncă într-o filosofie a metafizicului. Sfârșitul este de fapt punctul culminant înnebunindu-te prin impredictibilitatea posturii în care ajungi să te întrebi, năuc, ce anume îl face pe om, OM?
Nathan:
The good deeds a man has done defends him. The good deeds a man has done defends him. The good deeds a man has done… defends him.
Citește și Povestea noastră
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
